Primul Război Italo-Etiopian

Primul Război Italo-Etiopian a fost un conflict militar dintre Italia și Etiopia care a avut loc între anii 1895 și 1896. Conflictul și-a avut originea într-un tratat care, în accepțiunea italienilor, transforma Etiopia într-un protectorat italian. Italia a fost sprijinită în război de ceilalți membri ai Triplei Alianțe – Imperiul German și Austro-Ungaria. Spre surprinderea italienilor, împăratul etiopian Menelik al II-lea a fost sprijinit de inamicii săi tradiționali, astfel încât armata italiană, care a atacat din Eritreea Italiană în 1893, a trebuit să facă față unor forțe mai puternice decât s-ar fi așteptat. În plus, Etiopia a fost sprijinită de Imperiul Rus, care a oferit consultanți militari, a asigurat instruirea trupelor și a vândut arme etiopienilor pe toată perioada războiului. Etiopia a fost sprijinită din punct de vedere diplomatic și de Franța, care nu dorea ca Italia să devină competitor colonial în Africa. Luptele au început în 1895, când trupele italiene au atacat. La început, italienii au înregistrat câteva succese, până când trupele etiopiene au contraatacat și au asediat fortul Meqele, ai cărui apărători au fost forțați în cele din urmă să se predea. Înfrângerea italienilor a fost consfințită de Bătălia de la Adwa, în timpul căreia armata etiopiană a dat o lovitură decisivă trupelor italiene aflate într-o mare inferioritate numerică. Italienii au fost obligați să se retragă în Eritreea. În această bătălie, italienii au suferit pierderi de 7.000 de oameni și 3.000 de prizonieri. În plus, 1.200 de ascari din Eritreea au fost uciși, iar 800 de eritreeni au fost luați prizonieri și mai apoi mutilați de către etiopieni Photo of some of the Eritrean Ascari mutilated). Pierderile etiopienilor au fost estimate la aproximativ 4.000 de soldați morți.

Aceasta nu a fost prima victorie a africanilor împotriva colonizatorilor occidentali, dar a fost prima oară când o armată africană a oprit definitiv eforturile de colonizare a unei națiuni europene. După cum spunea istoricul Joanas Raymond, „Într-o epocă de neobosită expansiune europeană, numai Etiopia și-a apărat cu succes independența.”

Contextul istoric Khedivul of Egipului, Isma'il Pașa, cunoscut și cu numele de „Isma'il Magnificul”, a cucerit Eritreea ca parte a eforturilor sale de constituire a unui imperiu african.Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks 2005 page 196. Isma'il a încercat să își continue cuceririle cu Etiopia, dar campaniile militare egiptene s-au încheiat cu o înfrângere umilitoare. După intrarea în incapacitate de plată a Egiptului din 1876 și revolta ansarilor de sub conducerea lui Mahdi din 1881, poziția egiptenilor din Eritreea a ajuns să fie fără ieșire – forțele egiptene, neplătite de câțiva ani, erau izolate de restul armatei. Începând cu 1884, egiptenii au început să se retragă atât din Sudan cât și din Eritreea.

Egiptul fusese în sfera de influență a Franței până în 1882, când Regatul Unit a ocupat teritoriul țării. Un obiectiv important al politicii externe franceze de până în 1904 a fost diminuarea puterii britanicilor în zonă și readucerea Egiptului în sfera proprie de interes. În 1883, francezii au creat colonia French Somaliland, ceea ce a permis acestora să înființeze o bază navală în portul Djibouti, port la Marea Roșie. Deschiderea Canalului Suez din 1869 a transformat Cornul Africii într-o regiune extrem de importantă din punct de vedere strategic, de timp ce vasele de război cu bazele în Cornul Africii puteau interzice transportul pe calea apelor efectuat de orice vas care naviga în Marea Roșiei. Prin construirea unei baze navale la Marea Roșie, de unde se puteau intercepta vasele britanice de transport, francezii sperau să reducă valoarea pentru britanici a Canalului Suez, pe care mai apoi să îi scoată din Egipt. Un istoric francez scria in anul: „Importanța Djiboutiului este dată aproape exclusiv de unicitatea poziției sale geografice, ceea ce îl transformă într-un port de tranzit și depozit natural pentru zone mai mult populate decât teritoriul său ... provinciile bogate din centrul Etiopiei”.Marcus, Harold "A Background to Direct British Diplomatic Involvement in Ethiopia, 1894-1896" pg. 121-132 from Journal of Ethiopian Studies, Vol. 1, No. 2 July 1963 page 123. Istoricul britanic Harold Marcus considera că pentru francezi: „Etiopia a reprezentat intrarea spre valea Nilului; dacă ar putea obține hegemonie asupra Etiopiei, visul ei la un imperiu african francez de la vest spre est ar fi mai aproape de realitate”.Marcus, Harold "A Background to Direct British Diplomatic Involvement in Ethiopia, 1894-1896" pg. 121-132 from Journal of Ethiopian Studies, Vol. 1, No. 2 July 1963 page 123. Britanicii au reacționat sprijinind în mod substanțial ambițiile italienilor în Cornul Africii, acesta fiind considerată cea mai bună metodă pentru împiedicarea planurilor francezilor.Marcus, Harold "A Background to Direct British Diplomatic Involvement in Ethiopia, 1894-1896" pg. 121-132 from Journal of Ethiopian Studies, Vol. 1, No. 2 July 1963 page 122.

Pe 3 iunie 1884, a fost semnat Tratatul Hewett între Regatul Unit, Egipt și Etiopia prin care le era permis ultimilor să ocupe părți ale Eritreii și să își tranziteze mărfurile prin Massawa fără taxe vamale. Din punctul de vedere al britanicilor, era foarte important ca francezii să nu îi înlocuiască pe egipteni în Eritreea și să nu le permită francezilor să își stabilească baze navale în Marea Roșie. Prezența franceză în Marea Roșie ar fi amenințat transporturile navale britanice prin Canalul Suez. În plus, britanicii nu doreau să se implice în guvernarea Eritreii, ceea ce ar fi presupus cheltuieli mari, și căutau o altă putere care să îi înlocuiască pe egipteni. Tratatul Hewettt lăsa să se înțeleagă că Eritreea urma să cadă în sfera de influență etiopiană după retragerea egiptenilor. Dacă la început Londra îl încurajase pe împăratul Yohannes al IV-lea să ocupe Eritreea, britanicii au decis până la urmă să le permită italienilor să guverneze regiunea. În cartea sa de istorie a Etiopiei, Augustus Wylde a scris: „Anglia s-a folosit de regele Ioan [împăratul Yohannes] atâta vreme cât a fost de vreun folos după care l-au aruncat la milostiva îndurare a Italiei... Este una dintre cele mai rele afaceri dintre multele de care ne facem vinovați în Africa... una dintre cele mai infame exemple de trădare”. După ce francezii au reușit să transforme pe neașteptate Tunisia în protectorat în 1881, opinia publică italiană a fost înfuriată de ceea ce a fost numit „Schiaffo di Tunisi” („pălmuirea tunisiană”), politica externă a guvernului de la Roma a devenit agresiv antifranceză. Din punctul de vedere al britanicilor, permisiunea acordată italienilor să ocupe Eritreea era cea mai bună soluție pentru păstrarea a porturilor de la Marea Roșie în afara controlului francez. În 1882, Italia s-a alăturat alianței împotriva Franței a Germaniei și Austro-Ungariei.

Pe 5 februarie 1885, trupele italiene au debarcat la Massawa înlocuindu-i pe egipteni. Din punctul de vedere al guvernului italian, era binevenită implicarea în politica imperialistă, care ajuta distragerea atenției opiniei publice de la eșecurile de după unificarea țării (Risorgimento). În 1861, unificarea țării ar fi trebuit să marcheze începutul unei noi era de glorie italiană, iar mulți italieni erau profund dezamăgiți să constate că nu se schimbaseră prea multe în noul Regat al Italiei, unde o mare majoritate a cetățenilor trăiau încă într-o sărăcie cumplită. În compensație, în clasele superioare s-a dezvoltat o orientare șovină, cu ziarul Il Diritto publicând un editorial în care afirma: „Italia trebuie să fie gata. Anul 1885 va decide soarta ei ca mare putere. Este nevoie să simțim responsabilitatea unei noi epoci; să redevenit bărbații puternici care nu se temea de nimic, cu dragoste sacră față de patrie, de întreaga Italie, în inimile noastre”. În tabăra etiopiană, războaiele pe care împăratul Yohannes la început împotriva invadatorilor egipteni în deceniul al optulea și mai apoi împotriva statului mahdist sudanez în deceniul următor erau proclamate războaie sfinte pentru apărarea creștinismului împotriva islamului, crescând credința populară că Etiopia este o țară specială virtuoasă și sfântă.Erlich, Haggai "Ethiopia and the Mahdiyya – You Call Me a Chicken?" pg. 219-242 from Journal of Ethiopian Studies, Volume 40, June 2007, p.s 232-234 . Lupta împotriva ansarilor sudanezi a complicat relațiile lui Yohannes cu italienii – daca uneori cerea ajutor militar italienilor în lupta împotriva musulmanilor, alte ori se opunea lor și propunea un armistițiu ansarilor.Erlich, Haggai "Ethiopia and the Mahdiyya – You Call Me a Chicken?" pg. 219-242 from Journal of Ethiopian Studies, Volume 40, June 2007, p. 238.

Pe 18 ianuarie, un detașament italian de avangardă a învins o formațiune etiopiană într-o luptă scurtă în dreptul satului Saati. La scurtă vreme însă, în ajutorul etiopienilor au venit unități noi, efectivele cărora au depășit numeric cu mult pe italienei, care au fost încercuiți în sat.Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks 2005 page 200. În ajutorul militarilor blocați în Saati au fost trimiși în ajutor 500 de soldați italieni și 50 de auxiliari eritreeni în frunte cu colonelul Christoforis. În timp ce se deplasa spre Saati, în dreptul localității Dogali, italienii lui Christoforis au căzut într-o ambuscadă organizată de etiopieni. Etiopienii înarmați doar cu sulițe i-au silit pe italieni să se retragă în două rânduri pe un deal din zonă. După ce italienii au rămas fără muniție, comandantul etiopian Ras Alula a ordonat oamenilor săi să atace. În lupta care a urmat, italienii au luptat la baionetă împotriva etiopienilor înarmați cu sulițe. În Bătălia de la Dogali, italienii au pierdut 23 de ofițeri și 407 alți militari uciși. Ca urmare a înfrângerii camarazilor lor la Dogali, italienii au abandonat Saati și s-au retras spre litoralul Mării Roșii. Ziarele italiene au calificat drept „masacru” lupta de la Dogali și au criticat dur comandanții Regio Esercito pentru faptul că unitatea lui Chistoforis nu fusese aprovizionată cu suficientă muniție. După ce mai întâi îi încurajaseră pe etiopieni să ocupe Eritreea, pentru ca mai apoi să îi sprijine pe italieni să ocupe regiunea, britanicii au realizat că războiul se îndreaptă către un final nedorit de ei și, temându-se că italienii aveau să piardă, au decis să încerce să medieze o pace.