Moartea neagră sau Ciuma neagră a fost o pandemie de ciumă bubonică care a avut loc în Europa între anii 1346 și 1353. A fost una dintre cele mai mortale pandemii din istoria omenirii; au murit până la 50 de milioane de oameni, probabil 50% din populația Europei secolului al XIV-lea. Boala este cauzată de bacteria Yersinia pestis și se transmite prin purici și pe cale aeriană. Fiind unul dintre cele mai semnificative evenimente din istoria Europei, Moartea neagră a avut efecte de anvergură asupra populației, economiei și culturii. A marcat începutul celei de-a doua pandemii de ciumă. Ciuma a provocat tulburări religioase, sociale și economice, cu efecte profunde asupra cursului istoriei europene.
Moartea neagră a fost a doua mare catastrofă naturală care a lovit Europa în Evul Mediu târziu (prima fiind Marea Foamete din 1315–1317) și se estimează că a ucis între 30% și 60% din populația europeană, precum și aproximativ 33% din populația Orientului Mijlociu. Au existat și alte epidemii pe parcursul Evului Mediu târziu și, datorită și altor factori (criza Evului Mediu târziu), populația europeană nu și-a recăpătat nivelul din secolul al XIV-lea decât în secolul al XVI-lea. Epidemii de ciumă au reapărut în întreaga lume până la începutul secolului al XIX-lea.
Origini ale termenului Contemporanii au descris boala în latină drept febris pestilentialis, infirmitas pestifera, morbus pestiferus, morbus pestilentialis, mortalistas pestis sau pur și simplu pestilentia. Autorii contemporani cu boala au folosit de asemenea termenii „mare pestă” John of Fordun's Scotichronicon ("there was a great pestilence and mortality of men") și „mare pestilență”. Pesta pandemică din 1347 nu a fost denumită în mod specific „neagră” în secolele XIV sau XV în nici o limbă europeană, deși expresia „moarte neagră” fusese aplicată din când în când bolilor fatale.
Termenul „moartea neagră” este atestat pentru prima dată în limba engleză (Black death) în 1755, tradus din daneză: den sorte død, lit. „moartea neagră”. From p. 24: "Norway, indeed, cannot be said to be entirely exempt from pestilential distempers, for the Black-death, known all over Europe by its terrible ravages, from the years 1348 to 50, was felt here as in other parts, and to the great diminution of the number of the inhabitants." Această expresie ca nume propriu pentru pandemie fusese popularizată de cronicarii suedezi și danezi în secolele XV și începutul secolului al XVI-lea, iar în secolele al XVI-lea și al XVII-lea a fost transferată în alte limbi sub formă de calc: islandeză: svarti dauði, germană: der schwarze Tod și franceză: la mort noire.The German physician Justus Hecker (1795–1850) cited the phrase in Icelandic (), Danish (), etc. See: J. F. C. Hecker, Der schwarze Tod im vierzehnten Jahrhundert [The Black Death in the Fourteenth Century] (Berlin, (Germany): Friedr. Aug. Herbig, 1832), p. 3.
Expresia „moarte neagră” – descriind Moartea ca fiind neagră – este foarte veche. Homer a folosit-o în Odiseea pentru a o descrie pe monstruoasa Scila, cu gurile ei „pline de moarte neagră”.Homer, Odyssey, XII, 92. Seneca cel Tânăr ar fi putut fi primul care a descris o epidemie drept „moarte neagră” (latină: mors atra), dar numai cu referire la letalitatea acută și prognosticul întunecat al bolii.Seneca, Oedipus, 164–70. Medicul francez din sec. XII-XII Gilles de Corbeil folosise deja atra mors pentru a se referi la o „febră pestilențială” (febris pestilentialis) în lucrarea sa „Despre semnele și simptomele bolilor” (De signis et symptomatibus aegritudium). Expresia latină mors nigra, „moarte neagră”, a fost folosită în 1350 de Simon de Covino (sau Couvin), un astronom belgian, în poezia sa De judicio Solis in convivio Saturni, care atribuie ciuma unei conjuncții astrologice a lui Jupiter și Saturn.On page 22 of the manuscript in Gallica , Simon mentions the phrase "mors nigra" (Black Death): "Cum rex finisset oracula judiciorum / Mors nigra surrexit, et gentes reddidit illi;" (When the king ended the oracles of judgment / Black Death arose, and the nations surrendered to him;). A more legible copy of the poem appears in: Emile Littré (1841) "Opuscule relatif à la peste de 1348, composé par un contemporain" (Work concerning the plague of 1348, composed by a contemporary), Bibliothèque de l'école des chartes, 2 (2) : 201–43; see especially p. 228. See also: Joseph Patrick Byrne, The Black Death (Westport, Connecticut: Greenwood Press, 2004), p. 1. Utilizarea expresiei sale nu este legată fără echivoc de pandemia de ciumă din 1347 și pare să se refere la rezultatul fatal al bolii.
Cardinalul istoric Francis Aidan Gasquet a scris despre Marea Pestă în 1893 și a spus că a fost „o formă a ciumei orientale obișnuite sau bubonice”. În 1908, Gasquet a susținut că utilizarea numelui atra mors pentru epidemia din secolul al XIV-lea a apărut pentru prima dată într-o carte din 1631 a istoricului danez Johannes Isacius Pontanus: „În mod obișnuit și din efectele sale, ei au numit-o moartea neagră” (Vulgo & ab effectu atram mortem vocitabant).Johan Isaksson Pontanus, Rerum Danicarum Historia ... (Amsterdam (Netherlands): Johann Jansson, 1631), p. 476.
Epidemiile de ciumă anterioare
Cercetări recente au sugerat că primii oameni infectați de ciumă din Europa și Asia au aparținut Neoliticului târziu-Epoca bronzului timpuriu. Cercetările din 2018 au găsit dovezi ale Yersinia pestis într-un mormânt suedez antic, care ar fi putut fi asociat cu „declinul neolitic” în jurul anului 3000 î.Hr., când populațiile europene au scăzut semnificativ.Zhang, Sarah, "An Ancient Case of the Plague Could Rewrite History ", The Atlantic, December 6, 2018 Este posibil ca această Y. pestis să fi fost diferită de tipurile mai moderne, prima ciumă bubonică transmisibilă de la purici cunoscută fiind din Epoca bronzului, rămășițe de lângă Samara.
Simptomele ciumei bubonice sunt atestate mai întâi într-un fragment a lui Rufus din Efes păstrat de Oribasius; aceste autorități medicale antice sugerează că ciumă bubonică a apărut în Imperiul Roman înaintea domniei lui Traian, șase secole înainte de a ajunge la Pelusium în timpul domniei lui Iustinian I. În 2013, cercetătorii au confirmat speculațiile anterioare conform cărora cauza Ciumei lui Iustinian (541-542, cu recurențe până la 750) a fost Y. pestis. Aceasta este cunoscută sub numele de Prima pandemie de ciumă.
Ciuma secolului al XIV-lea
Cauze
Teorie timpurie Cea mai autoritară relatare contemporană se găsește într-un raport al facultății de medicină din Paris către regele Filip al VI-lea al Franței. S-a dat vina pe ceruri, sub forma unei conjuncții a trei planete în 1345 care a provocat o „mare pestilență în aer” (teoria miasmei).
Savanții religioși musulmani au învățat că pandemia este un „martiriu și milă” de la Dumnezeu, asigurând locul credinciosului în paradis. Pentru necredincioși, a fost o pedeapsă.
Teorie modernă predominantă
Din cauza schimbărilor climatice din Asia, rozătoarele au început să fugă din pajiștile uscate în zonele mai populate, răspândind boala. Boala ciumei, cauzată de bacteria Yersinia pestis, este enzootică (frecvent prezentă) la populațiile de purici transportate de rozătoare, inclusiv marmote, în diferite zone, inclusiv Asia Centrală, Kurdistan, Asia de Vest, India de Nord, Uganda și vestul Statelor Unite.
Y. pestis a fost descoperită de Alexandre Yersin, elev al lui Louis Pasteur, în timpul unei epidemii de ciumă bubonică din Hong Kong în 1894; Yersin a dovedit că acest bacil era prezent la rozătoare și a sugerat că șobolanul este principalul vehicul de transmisie. Mecanismul prin care se transmite de obicei Y. pestis a fost stabilit în 1898 de Paul-Louis Simond și s-a constatat că implică ciupiturile de purici al căror intestin mediu a fost obstrucționat prin reproducerea lui Y. pestis la câteva zile după ce s-a hrănit cu o gazdă infectată. Acest blocaj înfometează puricii, îi conduce la un comportament agresiv de hrănire și încearcă să elimine blocajul prin regurgitare, rezultând mii de bacterii de ciumă care sunt aruncate în locul de hrănire, infectând gazda. Mecanismul ciumei bubonice a fost, de asemenea, dependent de două populații de rozătoare: una rezistentă la boală, care acționează ca gazde, menținând boala endemică, și a doua lipsită de rezistență. Când a doua populație moare, puricii trec la alte gazde, inclusiv la oameni, creând astfel o epidemie umană.
Dovezi ADN
Confirmarea definitivă a rolului lui Y. pestis a avut loc în 2010 cu o publicare în PLOS Pathogens de Haensch și colab. Au evaluat prezența ADN/ARN cu tehnici de reacție în lanț a polimerazei pentru Y. pestis din orificiile dentare ale scheletelor umane din fosele comune din nordul, centrul și sudul Europei care au fost asociate arheologic cu Moartea meagră și cu revenirile ulterioare. Autorii au concluzionat că această nouă cercetare, împreună cu analizele anterioare din sudul Franței și Germaniei, „pun capăt dezbaterii despre cauza Morții negre și demonstrează fără echivoc că Y. pestis a fost agentul cauzal al epidemiei de ciumă care a devastat Europa în timpul Evului Mediu”. În 2011, aceste rezultate au fost confirmate în continuare cu dovezi genetice derivate de la victimele Morții negre în locul de înmormântare din East Smithfield din Anglia. Schuenemann și colab. au concluzionat în 2011 „că Moartea Neagră în Europa medievală a fost cauzată de o variantă a lui Y. pestis care ar putea să nu mai existe”.
Mai târziu în 2011, Bos și colab. au raportat în Nature primul proiect de genom al lui Y. pestis de la victimele ciumei din același cimitir din East Smithfield și au indicat că tulpina care a cauzat Moartea Neagră este ancestrală pentru majoritatea tulpinilor moderne de Y. pestis.
Din acest moment, alte lucrări genomice au confirmat în continuare amplasarea filogenetică a tulpinii Y. pestis responsabile de Moartea Neagră atât ca strămoș al epidemiilor de ciumă ulterioare, inclusiv a treia pandemie de ciumă, cât și ca descendent al tulpinii responsabile de Ciuma lui Iustinian. În plus, au fost recuperate genomii ciumei din anii preistorici semnificativ.
ADN-ul preluat din 25 de schelete din Londra secolului al XIV-lea a arătat că ciuma este o tulpină de Y. pestis aproape identică cu cea care a lovit Madagascarul în 2013.
Transmitere Importanța igienei a fost recunoscută abia în secolul al XIX-lea odată cu dezvoltarea teoriei germinale a bolii; până atunci străzile erau de obicei murdare, cu animale vii de tot felul în jur și paraziți umani abundând, facilitând răspândirea bolilor transmisibile.
Origini teritoriale Potrivit unei echipe de geneticieni medicali conduși de Mark Achtman care a analizat variația genetică a bacteriei, Yersinia pestis „a evoluat în sau în apropierea Chinei”, de unde s-a răspândit în întreaga lume în multiple epidemii. Cercetările ulterioare efectuate de o echipă condusă de Galina Eroșenko plasează originile mai precis în munții Tian Șan, la granița dintre Kârgâzstan și China.Galina Eroshenko et al. (2017) “Yersinia Pestis Strains of Ancient Phylogenetic Branch 0.ANT Are Widely Spread in the High-Mountain Plague Foci of Kyrgyzstan,” PLoS ONE, XII (e0187230); discussed in Philip Slavin, "Death by the Lake: Mortality Crisis in Early Fourteenth-Century Central Asia", Journal of Interdisciplinary History 50/1 (Summer 2019): 59–90. https://www.mitpressjournals.org/doi/abs/10.1162/jinh_a_01376