thumb|right|upright|Stecițe în necropola Radimlja din Herțegovina Un (cu alfabet chirilic , pronunțat ; plural: , , pronunțat ) este o piatră funerară medievală în formă de sarcofag, lespede, stâlp funerar sau stelă, care se poate afla în Bosnia, Herțegovina și în regiunile vecine din Croația, Muntenegru și Serbia. Aproximativ de „stecițe” (prin epiteză) au fost repertoriate în teritoriul statului modern Bosnia și Herțegovina și încă în Croația (4.400), Muntenegru (3.500) și Serbia (2.100). În general ele sunt grupate în 3300 de foste cimitire (necropole), unele fiind însă izolate, sau aflându-se câte două, trei. Necropolele nu corespund neapărat cu localitățile medievale, nici cu cele actuale. Peste 90% dintre stecițe sunt într-o stare avansată de degradare.
Apărută pe la jumătatea secolului al XII-lea, cu prima fază de expansiune în secolul al XIII-lea, construcția acestor pietre funerare a ajuns la apogeu în secolele al XIV-lea și al XV-lea, înainte de a înceta în timpul în primii ani ai secolului al XVI-lea. Această tradiție este atestată deopotrivă în rândul populațiilor creștine locale, iar epitafele de pe ele sunt scrise mai ales în limba slavonă și în alfabetul dispărut , dar și în scrierile glagolitică și . Afilierea religioasă (catolică, bogomilă sau ortodoxă) și etnică (slavo-bosniacă sau ) a comunităților care au generat practica este încă discutată, existând posibilitatea ca „moda” stecițelor să fi depășit limitele comunităților. Una dintre cele mai mari colecții de stecițe se numește , și se află la vest de în Bosnia și Herțegovina.
O parte dintre pietrele funerare a fost înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO în 2016. Situl protejat cuprinde o selecție de 4.000 de din 28 necropole, din care 22 în Bosnia și Herțegovina, două în Croația, trei în Muntenegru, și trei în Serbia. thumb|right|upright|Cătunele vlahilor medievali din Herțegovina și Zeta, printre probabilii autori ai stecițelor.
Etimologia Cuvântul este o formă contractată a cuvântului mai vechi *stojećak, derivat din verbul sud-slav (în traducere, „a sta în picioare”). Se traduce literal prin „lucru drept, care stă în picioare”. În Herțegovina li se mai spune și / (care poate provenie fie din italienescul care înseamnă „piatră mare”, fie din turcescul / care înseamnă „piatră de mormânt a unui erou căzut”. Problema derivării din meșhet este că stecițele fiind atribuite de către musulmani creștinilor , termenul poate fi derivat și din turcescul care înseamnă „cimitir nemusulman”, termenul fiind pentru masculin, iar pentru feminin, specific musulmanilor.|group=lower-alpha}}), în Bosnia centrală și apuseană ca (marmură), în timp ce în Serbia și Muntenegru li se spune și (implantare). Inscripțiile de pe stecițe sunt denumite bilig (marcă), kamen bilig (marcă de piatră), kâm / kami / kamen (piatră), hram (altar), zlamen (semn), (casă), raka (groapă), greb/grob (mormânt). În lecționarul din 1495 ele sunt denumite kamy (pietre).
Deși sub denumirea de sunt reunite pietrele funerare monolitice așezate vertical (adică, formele și ), în secolul al XX-lea cuvântul , a fost acceptat ca termen general în lucrările științifice, incluzând și lespezile orizontale (). Sensul inițial al cuvântului însuși este incert și pare a fi o creație modernă, neputând fi găsit în documente mai vechi decât o notă a lui din 1851, dicționarul lui Vuk Karadžić din 1852 (în prima ediție din 1812 termenul nu apărea), deși el se contrazice, deoarece localnicii din Zagvozd le spuneau („de vechea credință”), dicționarul lui din 1860 și mai recente, iar dicționarele academice îl menționează doar începând cu 1956/58. Se crede că termenul a fost folosit mai ales în și în zonele din Serbia. Până la începutul secolului al XX-lea, terminologia era diversă, unii specialiști avansând termeni generali ca (pietre de mormânt) sau (marmure).
Termenul este mai puțin frecvent în dialectele regionale și nu are valoare etiologică. Are o semantică incorectă și contradictorie, deoarece derivă din verbul „a sta în picioare”, deși cele de tip „cufăr” (sarcofag) la care se referă predominant sunt în poziție orizontală, doar subtipul în formă de stâlp funerar sau cruce stă vertical; acest subtip vertical reprezintă mai puțin de 5% din numărul total de stecițe; în inscripțiile originare de pe ele sunt cel mai adesea numite („pietre”), de unde unii specialiști au avansat termenul de (pl. ) pentru toate formele de piatră, în timp ce urma să le desemnbeze doar pe cele verticale. Termenul este mai apropiat de sensul originar și uneori este folosit în loc de în literatura de specialitate.
Denumirile populare pentru zonele și cimitirele cu denotă respect și admirație pentru dimensiunile, vârsta și reprezentările lor: (cimitirul uriașilor), (pietre mari), ([blocuri de] marmură), (cimitirul grecesc), (cimitirul turcesc), (cimitirul ghiaur).
Caracteristici
Definiție miniatura|250x250px| la necropola din . Stecițele sunt caracteristice teritoriului de astăzi al Herțegovinei, Bosniei centrale, Podrinje și Dalmației (mai ales la sud de râul Cetina), și unor mici părți din Muntenegru, Kosovo și vestul Serbiei, și nord-vestului Bosniei.
Pietrele sunt descrise ca monumente funerare de piatră, monolite, orizontale și verticale, de formă prismatică cu sprafață plată sau în formă de acoperiș,, cu sau fără piedestal. Clasificarea comună a fost stabilită în 1952 de Dmitrij Sergejevski, care le-a împărțit în orizontale și verticale. Până acum, sistematizarea nu este terminată, potrivit lui există șapte tipuri de formă: lespede, cufăr, cufăr cu piedestal, cu acoperiș, cu acoperiș și piedestal, stâlp, cruce, în timp ce potrivit lui Lovrenović există nouă tipuri în : lespede, lespede cu piedestal, cufăr, cufăr piedestal, cufăr înalt, cufăr înalt cu piedestal, sarcofag (cum ar fi cele cu acoperiș), sarcofag cu piedestal, cruciform.
În Bosnia și Herțegovina, potrivit UNESCO, au fost identificate „aproximativ 40.000 de cufere, 13.000 de lespezi, 5.500 de pietre funerare cu acoperiș, 2.500 de stâlpi/obeliscuri, 300 de cruci și aproximativ 300 de pietre funerare de formă nedeterminată. Dintre acestea, peste 5.000 au decorațiuni sculptate”.
Cronologia stabilită de consideră că ele s-au dezvoltat din pietrele funerare plate, cele mai vechi datând din 1220 (probabil mai întâi, cândva prin mijlocul secolului al XII-lea), cele monumentale apârând prin 1360, cele cu reprezentări vizuale pe la 1435–1477, și producția lor s-a încheiat prin 1505. Alții consideră însă că ea a durat până la sfârșitul secolului al XVI-leacu rare exemple ce au continuat până în secolul al XVIII-lea. în formă de cufăr (sanduk) și cu acoperiș () nu apare înainte de mijlocul sau sfârșitul secolului al XIV-lea (1353–1477), în vreme ce celelalte două forme de bază stâlp vertical (stup) și cruce () pe la jumătatea secolului al XV-lea. În formele ulterioare verticale se poate vedea influența -ului pietrele verticale monolitice de la mormintele musulmane (turcești), apărute pe la sfârșitul secolului al XIV-lea în teritoriile cucerite din Macedonia și Serbia. Această formă predomină în Serbia și în Bosnia Răsăriteană.
Etapa lor inițială de dezvoltare, care a cuprins plăcile sau lespezile culcate simple, nu este specifică regiunii, dar este de largă de origine vest-mediteraneană, și, ca atare, termenul (care presupune formele de cufăr sau cu acoperiș) este impropriu pentru toate formele. Înmormântarea sub lespede era specifică lumii vest-mediteraneene în secolele al XIV-lea–al XV-lea, dar a prezentat o metodă specială de producție și de ornamentație în Balcani, personalizare în funcție de competențele pietrarilor și de microclimat. Monumentele datate arată că au fost inițial făcute de/pentru nobilimea feudală, în timp ce mai târziu, această tradiție a fost îmbrățișată și adoptat de către indigeni care au fost aproape exclusiv creatorii lor după mijlocul secolului al XVI-lea.
Decorațiuni O parte din (384) poartă inscripții, majoritatea în alfabetul dispărut , unele în scriere glagolitică și . Limba are unele expresii arhaice, cu caracteristici ikaviene, și spre sfârșit prin reflexul Iat ijekavian. Inscripțiile pot fi împărțite în: fraze religioase, descrieri ale moorții eroice, informații despre cel decedat, informații despre rudele decedatului și circumstanțele decesului, numele personal (cândva cu nume de ucenic-meșter), învățături morale (sau religioase). Ultimele sunt mărturii îndrăznețe de înțelepciune și de mortalitate, exprimă frica de moarte, și mai multă anxietate decât pace.
Cele mai remarcabile caracteristici ale motivelor decorative se împart în șase grupe, care se completează reciproc: simboluri sociale, simboluri religioase, imagini de kolo postume, figuri, ornamente clare, și motive neclasificate (cea mai mare parte simbolice, geometrice, sau deteriorate). Multe dintre ele rămân enigmatice până azi; spirale, arcade, , frunze de viță de vie și struguri, crini, stele (de multe ori cu șase colțuri) și se numără printre imaginile care apar. Figurile includ procesiuni de cerbiăprioare, cai, dans kolo, vânătoare, turnee cavalerești, și, cel mai faimos, imaginea unui om cu mâna dreaptă ridicată, probabil, într-un gest de credință.
O serie de reprezentări vizuale nu pot fi interpretate simplist ca scene reale de viață, dar o explicație simbolică este încă în curs de evaluare de către specialiști. Scuturile de pe pietrele funerare, de obicei cu bară orizontală, semilună și stea, nu pot fi steme, nici crinul stilizat nu este folosit în sens heraldic. Pe un este figurat un leu legat și deasupra lui un balaur înaripat. În 1979, istoricul Hadžijahić consemna că călăreții nu țin frâie în mâini, ci (dacă nu vânează) stau cu mâinile ridicate spre cer, cu o posibilă semnificație religioasă. În 1985, Maja Miletić nota caracterul simbolic și religios al scenelor de pe . Toate „scenele de viață sunt considerate parte a ceremonialului. Mai mulți specialiști cred că motivele și tradiția cultului indigen postum demonstrează continuitatea vechiului simbolism balcanic precreștin din vremurile și cel al triburilor ilire romanizate (). nota că desenele cu un cal singur cu un șarpe, sau cu cerbcapri cu pasăre, simbolizează sufletul decedatului în drum spre lumea cealaltă, similare celor de pe . Zeul ilir Medaurus e înfățișat călărind un cal și ținând o lance. miniatura|200x200px|Motivul sacral al căprioarelor este considerat a fi de origine paleo-balcanică și precreștină. Dintre toate animalele, cel mai bine reprezentat este căprioara, și cea mai mare parte se găsește pe din Herțegovina. Conform lui Dragoslav Srejović, răspândirea creștinismului nu a provocat dispariția imediată a vechilor credințe, în special în cerbul totemic. Wenzel considera că acesta ducea sufletul în lumea de dincolo. Istoricul a sintetizat reprezentările de cerbi: uneori însoțit de o pasăre (de multe ori pe spate sau pe coarne), cruce sau crin, frecvent sunt prezentate șiruri de cerbi sau căprioare, precum și cu un arc și săgeată, câine și vânător(i) cu suliță sau sabie (de multe ori pe cal). Cerbul apare în scene de vânătoare, precum și în unele procesiuni kolo conduse de un om călare pe cerb. Există scene în care cerbii se apropie liniștiți de vânător, sau cu cerbi cu dimensiuni enorme și coarne puține. Cele mai multe dintre reprezentările de „vânătoare de cerbi” sunt cu fața spre vest, semnificație simbolică pentru moarte și lumea cealaltă. Din numeroasele scene de vânătoare, în numai una un cerb este rănit (pe un cu unele anomalii), cu un sens neînțeles. În arta romană și -sasanidă, animalele vânate sunt rănite mortal, și cerbul este doar unul din multele, dar pe este singurul animal vânat. stanga|miniatura|200x200px|Două cu motive de kolo.