Silvia cu capul negru (Sylvia atricapilla) numită și privighetoare cu cap negru este o pasăre migratoare din familia silviidelor, ordinul paseriformelor, răspândită în aproape toată Europa, vestul Siberiei, Turcia, Palestina, Africa de Nord. Este o specie migratoare în zonele reci din centrul, estul și nordul Europei și sedentară în vestul și sudul continentului european. Sunt descrise 5 subspecii: Sylvia atricapilla atricapilla, Sylvia atricapilla gularis, Sylvia atricapilla heineken, Sylvia atricapilla pauluccii și Sylvia atricapilla dammholzi. În România și Republica Moldova cuibărește subspecia Sylvia atricapilla atricapilla, care este migratoare, fiind un oaspete de vară, care iernează în Africa, la nord de ecuator. Populația cuibăritoare estimată în România este de 2.150.000-4.300.000 de perechi, cea mai mare populație găsindu-se în Rusia. Trăiește în pădurile de șes și de munte, mai ales în pădurile de foioase sau plantațiile de conifere cu subarboret bogat, fâșii forestiere de protecție, câmpuri agricole cu sectoare de tufărișuri și terenuri accidentate necultivate, parcuri, livezi sau grădini bogate în copaci și tufișuri. Este o pasăre mică, având o lungime de 15 cm, cât vrabia, și o greutate de 15-21 grame. Longevitatea maximă înregistrată în natură este de 13 ani și 8 luni. Are corpul alungit și zvelt. La masculul adult partea superioară a capului (creștetul) este neagră lucioasă până la nivelul ochilor; partea superioară a corpului este brun-cenușie; capul lateral ca și partea inferioară sunt cenușii-deschis; gâtul este albicios. La femela adultă partea superioară a capului este brun-roșcată; ceafa brună ca și restul părții superioare. Sexele pot fi ușor identificată după "căciulița" neagră de pe cap a masculului și cea brunie a femelei. Silvia cu cap negru are ciocul subțire, ascuțit, cu baza turtită, picioarele relativ puternice și irisul roșu-brun. Este o specie omnivoră, în perioada reproducerii este preponderent insectivoră, toamna și iarna frugivoră (consumă pomușoare și fructe). În timpul sezonului de cuibărit, consumă muște, omizi, efemeroptere, libelule, molii, gândaci și păienjeni, toate aceste fiind culese din etajele inferioare și medii ale tufișurilor pădurilor, în principal de pe frunze și ramuri sau chiar sunt capturate în zbor. Spre toamnă, când puii sunt mari, începe să se hrănească și cu semințe și fructe, mai ales cu fructe de boz (Sambucus ebulus). Iarna este un vizitator frecvent la hrănitoarele artificiale făcute de oameni. Atinge maturitatea sexuală la un an de zile. La începutul sezonului de reproducere masculul începe să construiască mai multe cuiburi, dintre care femela alege unul în care depune ponta. Cuibul ales este finalizat de ambii parteneri. El este așezat într-un tufiș sau arbust, în copaci mici sau în vegetație deasă, cele mai preferate de specie fiind tufele de ferigă, excepțional cuibul este amplasat pe sol. Cuibul are formă de cupă, dimensiuni mici, construit din iarbă uscată, rămurele, rădăcini, puțină lână, puf și mușchi, marginea fiind întărită prin împletirea unor ramuri; este căptușit în interior cu tulpini fine de ierburi, rădăcini și păr. Femela depune obișnuit la sfârșitul lunii mai, rareori mai devreme, o pontă formată din 2-7 ouă (de obicei 5) fusiforme, netede, lucioase, albe sau maroniu-ruginiu cu tentă oliv sau roz, rareori nepătate, mai frecvent cu pete cenușii având centrul mai întunecat; ouăle au o dimensiunea de 19,7×14,7 mm. Incubația durează între 10 și 16 zile (obișnuit 12-14 zile). Clocitul începe după depunerea a 2-3 ouă și este asigurat de ambele sexe. Are loc o clocire, mai rar două, pe an. Puii sunt nidicoli, golași, și sunt îngrijiți și hrăniți de ambii părinți; ei au culoarea gâtlejului roz mat, cu două pete lungi, ovale, maro deschis la baza limbii; umflătura marginală a ciocului este albă murdar. Ei pot zbura de la cuib după 10-15 zile de la eclozare și sunt îngrijiți încă 2-3 săptămâni. Silvia cu capul negru apare primăvara, în aprilie, mai întâi masculii, apoi femelele. Sosirea masculilor poate fi ușor depistată după cântecul lor răsunător și prelung ce se aude din vegetația arboricolă sau arbustivă. De obicei cântă dintr-un loc ascuns. Cântecul asemănător cu al silviei de zăvoi, este emis din ascunzișul ramurilor și nu în timpul zborului, începe cu un gângurit clipocit și devine clar și puternic, cu fluierături melancolice, având fraze lungi ce se termină cu sunete din ce în ce mai înalte. Strigăt de contact este scurt și puternic, "tec", iar strigătul de alarmă constă dintr-o serie de note puternice, joase și rapide, ca un plescăit de limbă, "tcec-tcec-tcec...". Este o pasăre folositoare, hrănindu-se în perioada caldă a anului cu un număr impresionant de nevertebrate fitofage dăunătoare copacilor.Dimitrie Radu. Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov. Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, 2006.Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Andrei Munteanu, Larisa Bogdea, Ludmila Buciuceanu. Contribuții privind studiul distribuției și densității speciilor genului Sylvia (Sylviidae) pe teritoriul Republicii Moldova. Chișinău, Revista „Mediul ambiant” Nr. 6 (36) decembrie 2007Bogdea Larisa, Munteanu Andrei. Fenologia, distribuția spațială și comportamentul reproductiv a speciilor genului Sylvia (Sylviidae) în ecosisteme naturale și antropizate. Buletinul Academiei de Științe a Moldovei. Științele vieții. Numărul 3(312) / 2010, pag. 177-187

Taxonomie Variația geografică este foarte mică și în principal clinală, iar granițele între subspecii sunt slab pronunțate; subspecia nominată atricapilla intergradează cu subspecia dammholzi în Turcia, Crimeea și nord-vestul Caucazului, iar subspeciile heineken și pauluccii intergradează într-o mare măsură în Spania și nord-vestul Africii. Subspecia propusă riphaea (din sud-estul Uralilor, vestul Rusiei) este sinonimizată cu cea nominată, subspecia koenigi (din Majorca) cu pauluccii, subspecia obscura (din Madeira) cu heineken și subspecia atlantis (din Azore) cu gularis.

Cinci subspecii sunt recunoscute: Sylvia atricapilla atricapilla (Linnaeus, 1758) - cuibărește în vestul Europei (la sud până în Pirinei și nordul Italiei), la est până în sud-vestul Siberiei, la sud până în centrul Turciei, Levant (rar) și sud-vestul Rusiei; iernează în vestul și sudul Europei și nord-vestul, vestul și estul Africii. Sylvia atricapilla gularis Alexander, 1898 - în Azore și insulele Capului Verde. Sylvia atricapilla heineken (Jardine, 1830) - în vestul și sudul Peninsulei Iberice, Madeira și Insulele Canare, și nord-vestul Africii în Maroc, la est probabil până în nord-vestul Algeriei. Sylvia atricapilla pauluccii Arrigoni, 1902 - în estul Spaniei, Insulele Baleare, Corsica, Sardinia, centrul și sudul Italiei (inclusiv în Sicilia), și probabil în nord-estul Algeriei și Tunisia. Sylvia atricapilla dammholzi Stresemann, 1928 - cuibărește în nord-estul Turciei, Caucaz și sudul regiunii Mării Caspice; iernează în estul Africii subsahariene.

Răspândirea geografică Silvia cu cap negru cuibărește în aproape toată Europa și în Asia vestică, limita estică a speciei fiind aproape de granița Mongoliei. Este o specie migratoare în zonele reci din centrul și nordul Europei și sedentară în partea vestică și sudică a continentului european. Specia este prezentă și totodată sedentară în nordul Africii și în câteva insule apropiate. Exemplarele migratoare iernează în zona Mării Mediterane și în nordul, vestul și estul Africii.

Este o specie indigenă în: Albania, Algeria, Andorra, Arabia Saudită, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Bahrain, Bielorusia, Belgia, Bosnia si Herțegovina, Bulgaria, Burkina Faso, Burundi, Capul Verde, Coasta de Fildeș, Congo, Croația, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Djibouti, Egipt, Elveția, Emiratele Arabe Unite, Eritreea, Estonia, Etiopia, Insulele Feroe, Finlanda, Franța, Gambia, Georgia, Germania, Ghana, Gibraltar, Grecia, Guineea, Guineea-Bissau, Iordania, Iran, Irak, Irlanda, Israel, Islanda, Italia, Kazahstan, Kenya, Kuweit, Letonia, Liban, Liberia, Libia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malawi, Mali, Malta, Marea Britanie, Mauritania, Moldova, Muntenegru, Maroc, Niger, Nigeria, Norvegia, Olanda, Oman, Palestina, Polonia, Portugalia, Qatar, România, Federația Rusă (partea asiatică centrală și partea europeană), Senegal, Serbia, Sierra Leone, Slovacia, Slovenia, Somalia, Sudanul de Sud, Spania (și Insulele Canare), Sudan, Suedia, Siria, Tanzania, Tunisia, Turcia, Ucraina, Uganda, Ungaria, Uzbekistan, Yemen, Zambia.

Apariții accidentale au fost semnalate în: Africa de Sud, Benin, Camerun, Ciad, Groenlanda, Mongolia, Rwanda, Seișele, Svalbard și Jan Mayen, Zimbabwe.

Descrierea

Este o silviidă de talie medie, lungimea corpului 14 cm; greutatea 8,5-31 g. Are coadă moderat alungită și pătrată la vârf și aripi ascuțite și lungi.

Masculul subspeciei nominate are o calotă neagră distinctivă, contrastantă cu restul palid-cenușiu al capului și cefei; părțile superioare cenușiu-brunii cu o nuanță măslinie. Remigele și tectrice supraalare de la cenușiu-negricioase până la brun-cenușii, cu marginile palide de culoare cenușiu-măslinie, alula cenușiu-negricioasă cu o nuanță măslinie, cu margini foarte înguste brun-gălbui măslinii difuz. Coada de culoare închisă cenușiu-brunie, rectricele cu marginile înguste de culoare cenușiu-măslinie vagă. Gâtul, abdomenul și regiunea anală de culoare deschisă cenușiu-albicioasă, care se contopește cu pieptul mai închis și flancurile brun-gălbui-cenușii; tectricele subcodale cenușiu-măslinii cu marginile late albicioase. Irisul de culoare închisă de la brun-roșcat până la brun-cenușiu, inelul orbital cenușiu închis, inelul ocular alb pe jumătatea inferioară și negru sau alb-negru deasupra. Ciocul cu culmenul și vârful negricios, iar cele trei pătrimi bazale ale mandibulei inferioare și marginea tăioasă a mandibulei superioare sunt cenușiu-albăstrui. Picioarele cenușii.

Femela asemănătoare cu masculul, însă are calota brun-roșcată, părțile superioare cu o nuanță mai abundent măsliniu-brunie (mai puțin cenușiu curat), mai vie pe partea inferioară, mai ales pe laturi, inelul ocular de la brun-roșcat până la alb pe jumătatea superioară și alb pe jumătatea inferioară.

În insulele atlantice se întâlnește o morfă parțial melanică, excepțional în Europa continentală. Masculul adult al morfei melanice de obicei are capul, gâtul și pieptul negricioase, părțile superioare întunecate, brun-măslinii, și părțile inferioare brun-ruginii; femela adultă asemănătoare cu femela nemelanică, dar este mai brun-măsliniu întunecată.