Bătălia de la Caporetto, sau a douăsprezecea bătălie de pe Isonzo (în , sau ), a avut loc în timpul Primului Război Mondial între Regio Esercito (Armata Regală) italiană și forțele austro-ungare și germane.
Conflictul, care a început la ora 2:00 în dimineața de 24 octombrie 1917, reprezintă cea mai grea înfrângere din istoria armatei italiene,Silvestri 2006, p. 3 astfel încât, nu numai în limba italiană, și astăzi cuvântul Caporetto este folosit ca sinonim pentru „înfrângere dezastruoasă”.
Rusia fiind în criză din cauza revoluției, Austro-Ungaria și Germania au putut transfera un număr substanțial de soldați de pe frontul de est pe cele de vest și italian. Încurajați de aceste întăriri, austro-ungarii, cu contribuția departamentelor de elită germane au rupt liniile italienilor, care, nepregătiți pentru un război de apărare, și greu încercați de cele unsprezece bătălii precedente de pe Isonzo, nu au rezistat la șoc și a trebuit să se retragă până pe râul Piave.
Înfrângerea a dus la înlocuirea generalului Luigi Cadorna (care a încercat să ascundă gravele erori tactice și să dea vina pe presupusa lașitate a unor corpuri de armată) cu Armando Diaz. Unitățile italiene s-au reorganizat destul de repede și i-au oprit pe austro-ungari și germani în care a urmat, și au reușit să-și apere până la capăt noua linie de apărare la care se retrăsese Cadorna.
Situația de ansamblu Primele patru ofensive declanșate de Luigi Cadorna, comandantul suprem al Armatei Regale italiene, pe Isonzo în a doua jumătate a anului 1915, nu a adus nicio schimbare substanțială a frontului, soldându-se numai cu moartea multor soldați de ambele părți, și cu respingerea fiecărei încercări a italienilor de a rupe liniile inamice. Ca și pe frontul de vest, și în Italia s-a reconfirmat caracteristica fundamentală a Primului Război Mondial: războiul de tranșee.
În 1916, austro-ungar, Franz Conrad von Hötzendorf și-a retras o parte din oameni de pe frontul de est, pe care îl considera solid și relativ liniștit, pentru a-i implica la 15 mai în așa-numita Strafexpedition (expediție de pedepsire) împotriva italienilor, dar atacul a eșuat complet, iar apoi s-a revenit la situația statică. Cadorna a hotărât însă să recupereze teritoriile din Platoul Asiago din Veneto și din Trentino, și astfel, în a doua jumătate a anului 1916, Armata Regală a încercat din nou să-și alunge dușmanii din zonele afectate, dar eșecurile l-au făcut pe comandantul Italian să-și îndrepte atenția spre Isonzo, unde oamenii săi reușiseră să cucerească Gorizia și să-i forțeze pe austro-ungari să se retragă pe noi linii de apărare, de unde au respins toate atacurile ulterioare ale inamicului.
În luna mai 1917, Cadorna a reluat inițiativa, ordonând declanșarea celei de , dar, încă o dată, rezultatele au fost minime, în raport cu viețile omenești pierdute în cursul luptelor. La sfârșitul lunii iulie, la Paris a fost convocată o conferință a Aliaților unde Italiei i s-a cerut să execute două noi ofensive cât mai curând posibil, pentru a diminua presiunea de pe frontul de vest, dar Cadorna a garantat numai unaSilvestri 2006, p. 24 (), care s-a încheiat într-un impas.
După cum s-a menționat deja, toate aceste lupte au produs în ambele tabere grele pierderi omenești, dar pentru austro-ungari, situația era mai gravă, efectivele lor fiind cu aproximativ 40% mai mici decât ale Italiei. Ei au fost nevoiți să ceară colaborarea germanilor, care au răspuns trimițând pe front unele unități de elită, și mari comandanți ca generalul Otto von Below și șeful statului său major, Konrad von Krafft Dellmensingen.
Terenul miniatura|Caporetto fotografiat în iulie 2008 miniatura|Muntele Cele mai importante locuri unde s-au dus lupte în bătălia de la Caporetto au fost omonim, văile și . Poziția localității Caporetto (Kobarid în slovenă) era deosebit de strategică având în vedere că acesta se află la confluența între râul Isonzo și valea Natisone, râu care drenează . În timpul războiului, orașul a servit ca legătură între interiorul țării și complexa organizare a armatei a IV-a, cea mai mare unitate a Armatei Regale desfășurate între vale și munții de mai sus. Zonele centrale în raport cu care era împărțită larga zonă de luptă al corpului de armată găzduia comandamentul de divizie (Dresenza, Smasti, Saga) cu toate serviciile agregate de artilerie, inginerii militari și facilități sanitare, în timp ce cei câțiva kilometri de la prima linie găzduia comandamendul de brigadă, rezervele și trupele în repaus.
Situat în partea de est a regiunii Friuli-Venezia Giulia, văile Natisone legau Cividale del Friuli, de valea râului Isonzo din Slovenia de astazi. Ele erau compuse din valea râului Natisone propriu-zis, precum și din cele ale afluenților săi, Alberone, și Erbezzo. La nord, zona era dominată de muntele Matajur, și de muntele Re, de 1.641 m
Lanțul Colovrat (Kolovrat în slovenă) este un lanț muntos lung caracterizat printr-o serie de dealuri formate din muntele Podclabuz (Na Gradu-Klabuk; 1.114 m), muntele Piatto (1.138 m) și muntele Nagnoj cu cota 1.192, care astăzi se află pe frontiera între Italia și Slovenia. Acest sistem de munți care se ridică deasupra văii între Kobarid și Tolmin și a constituit în mai 1915 unul dintre punctele de plecare ale trupelor italiene către teritoriul austro-ungar.
Forțele desfășurate
Noile tactici ale stanga|miniatura|Tuburi lansatoare de gaz germane. Aceste arme aveau să fie folosite pentru a rupe liniile italiene între Plezzo și Isonzo Mersul războiului pentru Imperiul German l-a determinat pe Erich Ludendorff, abil general al , sfătuit și de colonelul , să reevalueze tacticile defensive și ofensive pe care le învățau soldații de pe front. Referitor la acestea din urmă, care privesc mai mult scenariul confruntării de la Caporetto, au fost formate și instruite așa-numitele Sturmpatrouillen, formate din 11 oameni (șapte , doi soldați cu muniții și doi mitraliori), care trebuia să se ocupe cu misiunile de contraatac;Silvestri 2006, p. 44 procedând astfel, el încredința inițiativa unui nivel de comandă mai mic, punând o mare responsabilitate în seama subofițerilor.
Deja în 1915, francezii dezvoltaseră un concept similar, ce prevedea implicarea unor groupes de tirailleurs, înarmați cu grenade, mortiere și mitraliere împotriva posturilor inamice de mitraliere, avansând în formație extinsă și exploatând fiecare element din terenul în avantajul propriu, dar acestea nu fuseseră încercate în practică, și astfel germanii, care au aflat de aceste idei, și-au elaborat doctrinele descrise mai sus și introduse în 1917. Liderii militari germani înțelegeau și că viața în tranșee era distructivă din punct de vedere fizic și psihologic pentru soldat, așa că s-au străduit să reducă la minim perioada petrecută de soldați în prima linie: un batalion stătea în prima linie, în medie, 2 zile din 12.Silvestri 2006, p. 50
Germania a ținut întotdeauna și Imperiul Austro-Ungar la curent cu toate aceste studii și inovații. Austro-ungarii s-au și grăbit să le pună efectiv în practică în , în și în cel de-a unsprezecea bătălie de pe Isonzo, profitând mai ales de apărarea „elastică”, o altă noutate dezvoltată de aliații lor dintr-o idee franceză, rămasă stadiu de idee, constând din trei linii de apărare: prima ocupat de o forță mică, a doua a fost bine echipată și fortificată, și o a treia destinată la rezervelor și trupelor însărcinate cu declanșarea unui eventual contra-atac rapid.Silvestri 2006, p. 41
Situația Armatei Regale Sub comanda lui Cadorna, din 1915 până în octombrie 1917, Armata Regală a fost întărită considerabil de la un milion la trei milioane de oameni. În același timp, artileria a fost mai mult decât triplată, numărul mitralierelor a crescut, și aviația, de asemenea, a beneficiat de o creștere semnificativă.De la 2.000 de piese de artilerie la 9.500, de la 600 mitraliere la 7000, și de la circa treizeci de avioane la peste 500. Cf. Silvestri 2006, p. 87Toate acestea, însă, nu au fost urmate și de o tratare a problemei lipsei de instructori capabili, a căror formare necesita ani, și chiar și de soldați, cronic insuficienți în raport cu întinderea frontului (650 km). Inovațiilor germe, Italia le-a opus schema ofensivă clasică bazată pe acțiune puternică a artileriei, urmată de un atac de infanterie. În ceea ce privește apărarea, în schimb, , față de care se subordona aerian, a emis câteva directive, de-a lungul războiului, cu privire la utilizarea artileriei. Armata Regală era dispusă în trei linii de apărare, dar, spre deosebire de inamicii lor, soldații erau înghesuiți în prima linie, în timp ce alte două erau slab ocupate, având în vedere că se spera frângerea atacului inamic de către artilerie.
Diferența față de „apărarea elastică” a germanilor constă în faptul că aceștia acceptau o retragere de câțiva kilometri pentru a pregăti mai bine contraatacul care avea să fie lansat în momentul în care, nemaifiind protejați de „gurile de foc” unitățile inamice aveau să intre în criză sub tirul inamicului. Un alt element caracteristic al armatei italiene era birocrația excesivă: în timp ce ordinele germanilor trecea doar prin comandanții de divizie și batalion, în Italia ele trebuia să meargă prin corpul de armată, divizie, brigadă, regiment, și, în cele din urmă, la batalion.
Chiar dacă cu întârziere și într-o măsură limitată, ceva totuși s-a făcut. Pe 29 iulie 1917, au fost înființate la Manzano unitățile de Arditi („Cutezători”) sub comanda generalului , care le-a pus sub comanda căpitanului Giuseppe Alberto Bassi. Această măsură a avut însă un impact redus asupra bătăliei de la Caporetto, atât din pricina numărului redus de Arditi, cât și pentru că aceste unități erau dedicate în principal acțiunilor ofensive, și aveau experiență puțină, ca și armata în ansamblul ei, în domeniul apărării.
Ordinul de luptă
Germania și Austro-Ungaria În ce privește Armata a 14-a și diviziile germane care aveau să lupte, trei (1, 50 și 55) erau deja în zona de operațiuni, în timp ce 3 Edelweiss și 22 Schützen au fost aduse din Trentino; aceste unități, împreună cu Alpenkorps, erau deja obișnuite cu războiul în munți, ele luptaseră în Vosgi, în Macedonia și în Carpați. 12 sileziană și 26 trebuiau însă instruite pentru a lupta pe noul tip de teren, în timp ce 4, 5, 13, 33, 117 și 200 veneau de pe frontul de est.Silvestri 2006, pp. 114-115
Privind numai elementele care au intrat în acțiune pe 24 octombrie (excluzând rezervele și divizia Jäger, care timp de mai multe zile nu a participat la luptă), puterea totală a austro-ungaro-germanilor era de 353 000 de oameni, 2.147 de tunuri și 371 de obuziere.Soldații care aveau să efectueze pătrunderea propriu-zisă prin liniile italiene au fost circa 60.000. Vedeți Silvestri 2006, pp. 115 e 117
Armata a 14-a Mai jos este ordinul de luptă al Armatei a 14-a, austro-ungaro-germană la momentul zeroÎn jargonul militar german, ora zero () este ora de început a unei operațiuni. din 24 octombrie 1917.F. Glaise-Horstenau, Osterreich-Ungarns Letzer Krieg 1914-1918 - Militarwissenschaftlichen Mitteilungen - Vienna 1931 thumb|right|upright|Otto von Below, comandantul Armatei a 14-a thumb|right|MG 08, mitraliera produsă de Imperiul German în timpul Primului Război Mondial Comandant suprem: Otto von Below Șeful de stat major: Konrad von Krafft Dellmensingen Comandant de artilerie: Aliniament: de la muntele Rombon la Gorenji Log Corpul austro-ungar (Grupul Krauss - general de infanterie Alfred Krauß) Aliniament: de la muntele Rombon la muntele Nero (Krn în slovenă) Divizia 3 Infanterie austro-ungară (Edelweiss; general-maior Wieden von Alpenbach) Brigada 216 Infanterie Regimentul 59 Infanterie „Erzherzog Rainer” Regimentul 4 Kaiserjäger (1 singur batalion) Brigada 217 Infanterie Regimentul 14 Infanterie „Ernst Ludwig Großherzog von Hessen und bei Rhein” Regimentul 3 Kaiserjäger Divizia 22 austro-ungară (Schützen; general-maior Müller) Brigada 4 Schützen