Civilizația de pe Valea Indului

Civilizația de pe Valea Indului (CVI) a fost o civilizație a Epocii Bronzului din regiunile nord-vestice ale Asiei de Sud, care a trăit între 3300 î.Hr. și 1300 î.Hr. și în forma sa matură între 2600 î.Hr. și 1900 î.Hr.. Împreună cu Egiptul Antic și Mesopotamia, a fost una dintre cele trei civilizații timpurii din Orientul Apropiat și Asia de Sud, iar dintre cele trei, cea mai răspândită, siturile sale acoperind o zonă care se întinde din nord-estul Afganistanului, prin o mare parte din Pakistan, și până în vestul și nord-vestul Indiei. A înflorit în bazinele fluviului Ind, care curge prin Pakistan și de-a lungul unui sistem de râuri perene, în mare parte hrănite cu musoni, care în trecut curgeau în vecinătatea râului sezonier Ghaggar-Hakra din nord-vestul Indiei și estul Pakistanului.

Orașele civilizației au fost remarcate pentru planificarea urbană, casele de cărămidă coaptă, sistemele de desecare elaborate, sistemele de alimentare cu apă, grupurile de clădiri mari nerezidențiale și noile tehnici în artizanat (produse de carneol, sculptarea sigiliilor) și metalurgia (cupru, bronz, plumb, și staniu). E foarte probabil ca marile orașe Mohenjo-daro și Harappa să fi avut populații între 30.000 și 60.000 de indivizi, iar civilizația însăși în timpul înfloririi sale să fi cuprins între unu și cinci milioane de indivizi.

Uscarea treptată a solului regiunii în mileniul 3 î.Hr. ar fi putut să fie impulsul inițial pentru urbanizarea asociată civilizației, dar, în cele din urmă, musonii mai slabi și reducerea aprovizionării cu apă au dus la dispariția civilizației, și la împrăștierea populația spre est și sud.

Civilizația de pe Valea Indului este, de asemenea, cunoscută și ca civilizația harappa sau civilizația harappă, după unul dintre siturile sale principale, Harappa, primul dintre siturile care a fost excavat la începutul secolului 20 în ceea ce era atunci provincia Punjab a Indiei Britanice și care acum e Pakistanul. Descoperirea Harappei și la scurt timp după aceea a Mohenjo-daro-ului a fost punctul culminant al lucrărilor începute în 1861 odată cu fondarea Studiului Arheologic din India în timpul Indiei Britanice. Cu toate acestea, au existat culturi anterioare și ulterioare numite adesea harappa timpuriu și harappa târziu în aceeași zonă; din acest motiv, civilizația harappa este uneori numită harappa matur pentru a o deosebi de aceste alte culturi.

Până în 2002, au fost raportate peste 1.000 de orașe și așezări harappe mature, dintre care puțin sub 100 fuseseră excavate.. "Today, the count of Harappan sites has risen to about 1,022, of which 406 are in Pakistan and 616 in India. Of these, only 97 have so far been excavated." Totuși există doar cinci situri urbane majore: Harappa, Mohenjo-daro (parte a Patrimoniului Mondial UNESCO), Dholavira, Ganeriwala și Rakhigarhi. Culturile harappe timpurii au fost precedate de sate agricole neolitice locale, din care au fost populate câmpiile râurilor.

Limba harappă nu este atestată direct, iar apartenența sa este necunoscută, deoarece scrierea harappă a rămas nedescifrată. O relație cu familia dravidiană sau cu cea elamo-dravidiană este favorizată de o partea a cercetătorilor.

Nume Civilizația de pe Valea Indului este numită după sistemul fluvial al Indului în ale cărui câmpii aluviale au fost identificate și excavate siturile timpurii ale civilizației. Urmând o tradiție în arheologie, civilizația este denumită uneori civilizația harappa sau civilizația harappă, după Harappa, primul sit care a fost excavat în anii 1920; acest lucru este valabil mai ales pentru utilizarea folosită de Studiul Arheologic din India după independența Indiei în 1947.

Termenul „Ghaggar-Hakra” figurează în mod evident în denumirile moderne aplicate civilizației de pe Valea Indului datorită unui număr bun de situri găsite de-a lungul râului Ghaggar-Hakra în nord-vestul Indiei și estul Pakistanului. Termenii „Civilizația Ind-Sarasvati” și „Civilizația Sindhu-Saraswati” au fost, de asemenea, folosiți în literatură după o identificare presupusă a Ghaggar-Hakra-ului cu râul Saraswati descris în primele capitole din Rig Veda, o colecție de imnuri scrise în sanscrita arhaică în mileniul 2 î.Hr.. Cercetări geofizice recente sugerează că spre deosebire de Sarasvati, ale cărui descrieri în Rig Veda sunt cele ale unui râu hrănit cu zăpadă, Ghaggar-Hakra a fost un sistem de râuri perene hrănite cu musoni, care au devenit sezoniere în perioada în care civilizația s-a diminuat, aproximativ acum 4.000 de ani.

Zona

Civilizația de pe Valea Indului a fost aproximativ contemporană cu celelalte civilizații fluviale ale lumii antice: Egiptul de-a lungul Nilului, Mesopotamia în ținuturile prin care trec Eufratul și Tigru, și China în bazinul Fluviului Galben și al lui Yangtze. Până la faza sa matură, civilizația se răspândise pe o zonă mai mare decât celelalte, care includea un nucleu de 1.500 de kilometri până în câmpia aluvială a Indului și a afluenților săi. În plus, a existat o regiune cu floră, faună și habitate foarte diferite, de până la zece ori mai mare, care a fost modelată cultural și economic de Ind.

În jurul anului 6500 î.Hr., agricultura a apărut în Baluchistan. În mileniile următoare, viața stabilită a făcut incursiuni în câmpiile Indului, stabilind scena pentru creșterea așezările umane rurale și urbane. Viața sedentară mai organizată, la rândul său, a dus la o creștere netă a natalității." Marile centre urbane din Mohenjo-daro și Harappa au crescut foarte probabil până la între 30.000 și 60.000 de indivizi și în timpul înfloririi civilizației, populația subcontinentului crescând la 4-6 milioane de oameni. În această perioadă, rata mortalității a crescut, din cauza faptului că oamenii stăteau aproape de animalele lor domestice și astfel s-au dezvoltat boli contagioase. Conform unei estimări, populația harappă la vârf ar fi putut să fie cuprinsă între unu și cinci milioane.

Civilizația s-a extins din Balochistanul Pakistanului în vest, până în Uttar Pradesh în est (vestul Indiei), de la nord-estul Afganistanului la nord, până la statul Gujarat al Indiei, la sud.. Cel mai mare număr de situri se află în statele Gujarat, Haryana, Punjab, Rajasthan, Uttar Pradesh, Jammu și Cașmir din India, și provinciile Sindh, Punjab și Balochistan din Pakistan. Așezările de coastă s-au extins de la Sutkagan Dor în Balucistanul de Vest până la Lothal în Gujarat. Un sit al civilizației a fost găsit pe râul Oxus la Shortugai în nordul Afganistanului, în valea râului Gomal din nord-vestul Pakistanului, la Manda pe râul Beas lângă Jammu, și la Alamgirpur pe râul Hindon, la doar 28 km de Delhi. Cel mai sudic sit al civilizației este Daimabad, în Maharashtra. Siturile din Valea Indului au fost găsite cel mai adesea pe râuri, dar și pe litoralul antic, de exemplu, Balakot, și pe insule, ca Dholavira.

Descoperirea și istoria excavărilor

Primele relatări moderne despre ruinele civilizației harappe sunt cele ale lui Charles Masson, un dezertor din armata Companiei Indiilor de Est. În 1829, Masson a călătorit prin statul princiar Punjab, adunând informații utile companiei în schimbul unei promisiuni de clemență. Un aspect al acestui aranjament a fost cerința suplimentară de a preda companiei orice artefact istoric dobândit în timpul călătoriilor sale. Masson, care se pricepuse la studiile clasice, în special la campaniile militare ale lui Alexandru cel Mare, a ales pentru drumeția sa câteva dintre aceleași orașe care au fost prezente în campaniile lui Alexandru și ale căror situri arheologice fuseseră remarcate de către cronicarii campaniei. Descoperirea arheologică majoră a lui Masson în Punjab a fost Harappa, o metropolă a civilizației din valea afluentului Indului, râul Ravi. Masson a făcut numeroase note și ilustrații ale bogatelor artefacte istorice ale Harappei, multe zăcând pe jumătate îngropate. În 1842, Masson a inclus observațiile sale despre Harappa în cartea Narrative of Various Journeys in Baluchistan, Afghanistan, and the Punjab (Narațiune a Diverselor Călătorii în Baluchistan, Afganistan și Punjab). El încadrează ruinele Harappa într-o perioadă de istorie înregistrată, crezând în mod eronat că ar fi fost descrise mai devreme în timpul campaniei lui Alexandru. Masson a fost impresionat de dimensiunea extraordinară a sitului și de mai multe movile mari formate din eroziunea existentă de multă vreme.

Doi ani mai târziu, Compania l-a contractat pe Alexander Burnes ca să navigheze pe Ind pentru a evalua fezabilitatea călătoriei pe apă pentru armata sa. Burnes, care s-a oprit și în Harappa, a remarcat cărămizile coapte folosite la zidăria veche a sitului, dar a remarcat și luarea întâmplătoare a acestor cărămizi de către populația locală.

În ciuda acestor rapoarte, Harappa a fost atacată și mai periculos pentru cărămizi după anexarea britanică a Punjabului în 1848–1849. Un număr considerabil a fost transportat ca pietriș de cale ferată pentru liniile care erau în Punjab. Aproape 160 km de cale ferată între Multan și Lahore, așezată la mijlocul anilor 1850, a fost susținută de cărămizi harappe.

În 1861, la trei ani după dizolvarea Companiei Indiilor de Est și stabilirea Indiei Britanice, arheologia din subcontinent a devenit organizată mai formal odată cu înființarea Studiului Arheologic al Indiei (SAI). Alexander Cunningham, primul director general al Studiului, care a vizitat Harappa în 1853 și a remarcat zidurile impunătoare din cărămidă, a revenit ca să efectueze un studiu, dar de data asta al unui sit al cărui strat superior a fost înlăturat între timp. Chiar dacă obiectivul său inițial de a demonstra că Harappa a fost un oraș budist pierdut menționat în secolul 7 d.Hr., călătoriile vizitatorului chinez, Xuanzang, s-au dovedit evazive, Cunningham publicându-și descoperirile în 1875. Pentru prima dată, a interpretat un sigiliu ștampilă harapp, cu scrierea necunoscută, care a concluzionat că ar fi de origine străină Indiei.

Lucrările arheologice de la Harappa au rămas după aceea până când un nou vicerege al Indiei, Lord Curzon, a promovat Legea de Conservare a Monumentelor Antice din 1904 și l-a numit pe John Marshall să conducă SAI. Câțiva ani mai târziu, Hiranand Sastri, care fusese însărcinat de Marshall să cerceteze Harappa, a raportat că așezarea e de origine nonbudistă și, implicit, mai veche. Exproprind Harappa pentru SAI conform legii, Marshall a îndrumat arheologul de la ASI Daya Ram Sahni să excaveze cele două movile ale sitului.

Mai la sud, de-a lungul Indusului în provincia Sindh, situl în mare parte netulburat al Mohenjo-daro-ului a atras atenție. Marshall a desemnat o succesiune de ofițeri SAI ca să cerceteze situl. Printre ei se numărau D. R. Bhandarkar (1911), R. D. Banerji (1919, 1922-1923) și M. S. Vats (1924). În 1923, la a doua sa vizită la Mohenjo-daro, Baneriji i-a scris lui Marshall despre situl ăsta, postulând o origine în „antichitate îndepărtată” și notând o asemănare a unora dintre artefactele sale cu cele din Harappa. Mai târziu, în 1923, Vats, de asemenea, în corespondență cu Marshall, a remarcat același lucru mai precis despre sigiliile și scrierea găsite în ambele situri. În ceea ce privește ponderea acestor opinii, Marshall a ordonat aducerea datelor cruciale de pe cele două situri într-o singură locație și i-a invitat pe Banerji și Sahni la o discuție comună. Până în 1924, Marshall a devenit convins de semnificația descoperirilor și, la 24 septembrie 1924, a făcut o tentativă publică, dar vizibilă, în Illustrated London News: „Nu de multe ori a fost dat arheologilor, așa cum i-a fost dat lui Schliemann la Tirint și Micene, sau lui Stein în deșerturile din Turkistan, pentru a lumina rămășițele unei civilizații de mult uitate. Se pare, totuși, că în acest moment, parcă am fi fost în pragul unei astfel de descoperiri în câmpiile Indului.”