Mitul creației reprezintă setul de credințe ce explică, într-o manieră legendară, imaginară și filosofică, apariția Universului, a Pământului, a vieții și a ființei umane, ca rezultat al săvârșirii actului creator. Mai este asociat cu mitul cosmogonic.

Prezentare

Mitologiile diverselor popoare certifică faptul că actul creației este realizat printr-o exercitare a puterii divine, atât în credința monoteistă, cât și în cea politeistă. De multe ori, mitul creației cuprinde și ideea sacrificiului sau a jertfei aduse de zei. Profunzimea mitului originar este relevantă în modelul actului primordial, care susține respectiva credință mitologică. Actul primordial are calitatea de a fi, pe lângă unic și original, un desăvârșit act sacru, săvârșit de și prin sacralitate. Dintr-o altă perspectivă, creația este reprezentarea orânduirii haosului inițial, prin construirea unei ordini, a unei structuri. Conform cosmogoniilor diverselor popoare, înaintea creației a existat doar haos, iar puterea capabilă de a transforma haosul în ordine este de factura sacră, sacralitatea fiind singura capabilă de o creație continuă, printr-o energie creatoare.

Ex nihilo De remarcat că doctrina creării lumii din nimic (creatio ex nihilo) nu este o doctrină biblică,I. Barbour, Issues in Science and Religion (reprint; New York: Harper & Row, 1971) 384. ea apărând abia în secolul al II-lea e.n.,G. May, Creatio ex Nihilo: The Doctrine of "Creation out of Nothing" in Early Christian Thought (Edinburgh: T & T Clark, 1994), p.24; publicată inițial ca Schöpfung aus dem Nichts (Berlin: Walter de Gruyter, 1978). deși unii cercetători susțin că acesta nu e un motiv de a crede că nu este o doctrină biblică. Paul Copan Is Creatio Ex Nihilo A Post-Biblical Invention? An Examination Of Gerhard May's Proposal Trinity Journal 17.1 (Spring 1996): 77–93.

Teme comune

Arhetipuri în mitul genezei

Zeul creator legătură=https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Creation_of_stars_and_planets.jpg|dreapta|miniatura|200x200px|Detaliu de pe tavanul Capelei Sixtine, înfățișând crearea stelelor și planetelor Zeul creator sau demiurgul reprezintă entitatea responsabilă pentru creația întregii lumi materiale și spirituale, în unele cazuri, sau doar a lumii materiale. De obicei, zeul creator este și cel care a dat viață primilor oameni. Existența lui reflectă necesitatea omului de a-și explica originea universului printr-un proces fabulos. Actul creației este sacru, pur, original, unic și irevocabil, reprezintă o biruință a ordinii asupra haosului primordial. Din această cauză zeul creator și-a câștigat în majoritatea religiilor o reputație foarte mare. El este uneori zeul suprem, ca în cazul lui Odin, din mitologia nordică, a lui Atum din cea egipteană sau a lui Marduk din cea mesopotamică. Cu toate acestea religiile gnostice disprețuiesc zeul creator precum și materia creată de acesta și îl consideră un demon sau o divinitate inferioară care a încercat să imite prin creație Paradisul.

Zeul Haosului Înainte de săvârșirea actului creator și de stabilire a ordinii în univers, lumea era stăpânită de întuneric și dezordine, sau pe scurt de haos primordial. Acest termen abstract definește un spațiu gol, infinit și indefinit. În multe mitologii lumea a fost creată din haos, adică din nimic, ceea ce amplifică puterea zeului demiurg. Există însă și mituri în care geneza lumii se desăvârșește prin sacrificarea unui monstru, unui gigant sau a unui zeu care personifică haosul primordial. Sacrificiul este obligatoriu în acest caz, fără el neputându-se clădi ceva semnificativ și durabil. De exemplu, în mitologia nordică, Universul a fost făcut din trupul uriașului Ymir, iar în mitologia mesopotamică, Marduk a sacrificat-o pe zeița-dragon Tiamat, formând cu trupul enorm cerul și pământul. În religia maniheistă lumea oamenilor a fost făurită din măruntaiele demonilor arhonți. În plan simbolic, biruința zeilor olimpieni asupra titanilor, în mitologia greacă și a zeilor Tuatha de Danann asupra fomorilor în credința celtică, reprezintă victoria ordinii asupra anarhiei și a creației asupra haosului.

Zeița mamă Zeița mamă este în mitologie un simbol al fertilității, al bogăției și al pământului. Ea este asociată adeseori cu mitul genezei, și chiar dacă nu este creatoarea lumii, are un rol decisiv în acest proces. În mitologia greacă și cea egipteană, zeița mamă are nevoie de o jumătate, de o zeitate opusă, masculină. Astfel în aceste mitologii, geneza este văzută ca un ritual al iubirii, ca o împreunare între cele două elemente antagonice ale naturii: pământ-cer și masculin-feminin. Dacă în mitologia greacă, zeița Gaia este pământul, iar zeul Uranus este cerul, în religia vechilor egipteni, locurile sunt inversate, zeița Nut fiind cerul, iar zeul Geb pământul. În mitologia celtică, zeița-mamă, Danu este una din principalele zeițe din acest panteon, deci are o importanță foarte mare, mai ales că poporul de zei celtici poartă numele „Tuatha de Danann” adică „triburile zeiței-mamă Danu”.

Zeul șarlatan Zeul șarlatan este zeul care intervine în creația demiurgului, de obicei cu intenții malefice, din cauza invidiei, urii, răutății lui înnăscute sau din naivitate și lipsa conștiinței că ar putea provoca rău. Fiindcă lumea la începuturile ei se caracterizează prin puritate primordială și perfecțiune, acest zeu este responsabil pentru aducerea relelor, suferințelor și a morții. El degradează opera ideală a zeului creator și provoacă procesul de degradare progresivă a lumii. Exemplu pentru acest tip de zeu este Ahriman (mitologia persană) sau Sulmus (mitologia mongolă). De asemenea, rolul zeului șarlatan poate fi preluat de demoni, duhuri rele sau spiriduși.

Mitul creației în funcție de diverse credințe Mitologia akkadiană În mitologia akkadienilor, vecini ai evreilor, omul a fost creat din lut de anumiți lucrători divini, apoi zeițele Nammu si Aruru i-au modelat inima și zeitatea En-Ki i-a dat viață. Acest fapt originar arată că nu exista o distanță de nestrăbătut dintre natura omului și a zeilor: cu toate că omul e creat pentru a-i servi pe zei, el, totodată, este imitatorul și colaboratorul lor. Oamenii trebuiau să le respecte poruncile date de divinitate, să nu încalce preceptele ordinii sacre, care asigură atât bunul mers al lumii universale, cât și al societății umane. Budismul

Budismul în general ignoră întrebarea referitoare la originea lumii, considerând-o chiar inutilă. La fel ca și la celelalte întrebări care țin de esența metafizică, profetul Buddha a răspuns prin parabola săgeții otrăvite. El spune că un om a fost rănit de o astfel de săgeată, iar doctorul înainte de a i-o scoate din carne și de a se ocupa de vindecarea lui este întrebat cine a tras (referindu-se la existența unui Dumnezeu), de unde vine săgeata (referindu-se la originea universului și/sau a lui Dumnezeu) și de ce persoana care a tras a făcut această faptă (adică de ce Dumnezeu a creat lumea). Bineînțeles că dacă va continua să pună aceste întrebări și nu îi va fi scoasă săgeata, omul va muri înainte de a afla răspunsurile, care oricum nu pot fi decât niște ipoteze, neexistând certitudinea că sunt adevărate. De aceea budismul se concentrează mai puțin pe răspunsul la întrebări despre originea vieții și se axează asupra salvării ființei de la suferința pe care o implică existența.   

Mitologia chineză

Antropologia chineză are la bază un cuplu de frate-sora Fu Xi și Nii Wa, două ființe cu cozi de dragon, care au modelat oamenii din lut și noroi; aceleași mitologii ii este atribuită și entitatea Pan-Ku, care creează atât omul, cât și lumea, din trupul său. În acest caz, se poate sesiza un aspect corelant cu mitologia creștină, care presupune existența unui singur Dumnezeu atotputernic, care l-a creat pe om după „chipul și asemănarea sa”.

Mitul chinezesc În mitologia chineză, la începuturile lumii, Cerul și Pământul formau un haos asemănător unui ou. Din acest haos se naște Pan ku (Pangu), un antropomorf primordial, care spărgând oul în două jumătăți formează cerul și pământul. Cu cât Pan ku creștea mai înalt cu atât cele două jumătăți ale lumii erau tot mai mult îndepărtate. După moartea sa, trupul lui formează lumea: capul lui devine un munte sfânt, din ochii lui se nasc Soarele și Luna, din grăsimea lui apar mările și fluviile, iar părul lui ia forma arborilor și a vegetalelor.

O altă legendă chineză vorbește despre zeul Di. Acesta îl însărcinează pe Zhong Li să rupă legătura dintre cer și pământ pentru a împiedica zeii și spiritele care descindeau pe pământ să-i asuprească pe oameni. Datorită apropierii foarte mari dintre cer și pământ, zeii puteau coborî și se puteau amesteca printre oameni, iar oamenii urcau în cer escaladând un munte, un arbore sau o scară. Arborele sau liana ce lega cele două niveluri cosmice au fost tăiate sau muntele ce atingea cerul cu vârful a fost retezat. Doar șamanii, eroii, suveranii și misticii puteau urca prin procese extatice la cer, încercând astfel restabilirea situației primordiale. legătură=https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Anonymous-Fuxi_and_N%C3%BCwa3.jpg|dreapta|miniatura|501x501px|Imagine reprezentându-i pe Nu Wa și Fu Xi, cele două zeități cu cozi de dragon, care contribuie la reconstruirea lumii după potop. Un al treilea mit îi descrie pe Fu Xi și Nu Wa, două ființe cu trup de dragon, despre care se spune că ar fi frate și soră și care erau reprezentate în iconografie cu cozile înlănțuite. După potop, Nu Wa reface cerul albastru cu pietre de cinci culori diferite, taie picioarele unei țestoase uriașe și înalță patru stâlpi în cei patru poli ai lumii. De asemenea zeița-dragon îl ucide pe Kong Kong (Dragonul Negru). Nu Wa adună cenușă de trestie pentru a opri apele revărsate, apoi modelează oamenii: din noroi pe oamenii săraci, iar din lut galben pe nobili.

O altă legendă este cea a lui Yu cel Mare. În vremea tatălui său, Yao, lumea nu era încă orânduită cum este acum, iar apele mari curgeau haotic, inundând lumea. Yao ridicase diguri, dar această măsură nu a reușit să stabilească ordinea. De aceea, în timpul domniei sale Yu cel Mare sapă pământul și silește apele să se rostogolească în mare, după care vânează șerpii și dragonii.

Geneza în taoism În religia taoistă apărută în China, înaintea cerului și a pământului a apărut o ființă nedefinită, dar perfectă, care are în mod haotic condiția unui bloc de piatră nesculptat. Această entitate poartă numele „Dao” sau „Mama Universului” și este o totalitate primordială, vie, a genezei, fără formă sau înfățișare. „Dao” înseamnă totodată și transformarea neîntreruptă a lumii printr-o alternanță de energii antagonice: yin și yang.

Creștinism

Religiile creștine învață că lumea a fost adusă de la neființă la ființa de Dumnezeu. Acest act de creație se face doar prin puterea cuvântului căci El zice iar lumea ia ființă ca urmare a atotputerniciei Lui. Deci lumea ia ființă ca urmare a cuvântului lui Dumnezeu astfel încât tot ceea ce există este datorită Lui și este creat în timp. Dumnezeu este atemporal, timpul este în afara Lui dar și în el căci fără Dumnezeu nu exista nici timpul. Înainte însa de a crea lumea care intră sub simțuri a creat . Crearea lumii

Facerea lumii. 1. La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. () Ioan 1.1-2; Evr 1.10; Ps 8.3; Ps 33.6; Ps 89.11-12; Ps 102.25; Ps 136.5; Ps 146.6; Isa 44.24; Ier 10.12; Ier 51.15; Zah 12.1; Fapt 14.15; Fapt 17.24; Col 1.16-17; Evr 11.3; Apoc 4.11; Apoc 10.6;

Lumina. 2. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor. () Ps 33.6; Isa 40.13-14; 3. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lumină. () Ps 33.9; 2Cor 4.6; 4. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. () 5. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua întâi. () Ps 74.16; Ps 104.20;

Cerul.