thumb|240px|, sala principală a templului Enryaku-ji este o mănăstire budistă din Japonia, situată pe vârful muntelui Hiei la hotarul a două prefecturi, Shiga și Kyoto. Complexul monastic a fost înființat la sfârșitul perioadei Heian de către călugărul budist Saichō (767–822), cunoscut de asemenea sub numele Dengyō Daishi, care a introdus învățăturile școlii budiste chineze Tiantai, cunoscută în Japonia ca Tendai. Enryaku-ji este templul principal al școlii Tendai și una dintre cele mai însemnate mănăstiri din istoria Japoniei. Fondatorii școlilor budiste Jōdo-shū, Sōtō Zen și Nichiren au fost călugări la Enryakuji. În 1994 această mănăstire a fost înscrisă în lista de Partimoniul Cultural Mondial UNESCO ca parte a complexului „Monumente istorice ale vechiului Kyoto (orașele Kyoto, Uji și Otsu)” .
Etimologia Denumirea inițială a templului a fost Hieizan (Hieizan-ji), adică „Templul Muntelui Hiei”. Denumirea actuală a templului provine de la Era Enryaku (782 -- 806), perioada de domnie a împăratului Kammu. se traduce ca „calendar prelungit”.
Istoric Muntele Hiei a fost locul de venerare a zeităților șintoiste (kami) Ōmiwa Myōjin și , și sanctuarele (jinja) dedicate acestor kami au existat înainte de apariția mănăstirii. Un astfel de sanctuar este . Conform cronicii japoneze Kojiki (sec. VIII), în anul 7 al domniei împăratului Suijin, altarul shitoist de pe vîrful muntelui Hie (Hiei) ar fi fost mutat la poalele muntelui (clădirea Higashi Hongū a sanctuarului Hiyoshi Taisha în orașul Otsu de astăzi).
Enryaku-ji a fost întemeiat de către călugărul Saicho, fondatorul școlii budiste Tendai, ca templu de gardă a , capitala Japoniei de pe atunci, de la influențele negative care se credea că vin de la nord-est. Astfel, în 788 au fost puse bazele clădirii, care urma să găzduiască statuia lui și se afla pe locul actualei clădiri Konponchudo.
Pe parcursul secolului IX importanța templului crește, el devenind unul dintre cele patru mari temple-protectorare ale capitalei (celelalte trei fiind Mii-dera, Tōdai-ji și Kōfuku-ji). Astfel, în 833 călugării Gishin (781 -- 833) a fost primul stareț al mănăstirii. și Ennin (793 sau 794 -- 864)) a fost al treilea stareț al mănăstirii., discipolii lui Saichō, obținând permisiunea imperială de a hirotoni preoți și călugări, au petrecut prima ceremonie independentă.
După moartea lui Enchin, al cincilea stareț al Enryaku-ji, în urma conflictului dintre urmașii lui Ennin și urmașii lui Enchin, cei din urmă coboară de pe munte și se stabilesc la templul Mii-dera (Onjo-ji), la poalele muntelui Hiei. Secta Tendai se divizează în Tendai Sammon, cu centrul la Enryaku-ji, și Tendai Jimon, cu centrul la Mii-dera., p. 690 Deși rivalitatea dintre Sammon și Jimon nu a avut bazată divergențe doctrinale, ea uneori a căpătat forme violente (de exemplu, călugării unei denominații opunându-se numirii starețului provenit din cealaltă denominație). Deși autoritatea de a numi stareți aparținea împăratului, unele numiri au cauzat proteste. Actele de nesupunere deseori aveau formă de „parade” (demonstrații de forță) petrecute la capitală cu scop de a manifesta dezacordul cu deciziile curții imperiale.
Treptat, Enryaku-ji a evoluat într-un centru monastic budist, care a produs numeroși călugări de renume, fondatori de școli proprii, așa ca: Hōnen (școala Jōdo-shū), Eisai (școala Rinzai), Shinran (școala Jōdo Shinshū), Dogen (școala Sōtō), Nichiren (școala Nichiren) și Ryōnin (școala Yuzu Nembutsu). La vârful puterii sale Enryaku-ji cuprindea circa 3.000 de temple subordonate.
Pe timpul lui Ryōgen (912–985), al 18-lea stareț al Enryaku-ji, au fost puse bazele armatei de călugări-războinici, . Inițial reprezentând un grup de mercenari, angajați temporar să apere templul, ei treptat s-au transformat într-o armată permanentă, alcătuită din călugări. Către sfârșitul secolulu X, Enryaku-ji a devenit o importantă forță militară și, datorită faptului că stareții deseori aveau origine nobilă (unii făcând parte din familia imperialăDe exemplu, (1104 -- 1162), al 49-lea stareț al mănăstirii, a fost fiul și fratele .), o forță politică. Sōhei de la Enryaku-ji au participat în lupte cu alte templuri și în conflicte feudale.
thumb|240px|Armata lui Oda Nobunaga distruge mănăstirea Enryaku-ji (ilustrație) Puterea politică și militară a templului coate fi ilustrată prin următorul citat, atribuit (1053-1129):
Pe parcursul perioadelor Kamakura și Muromachi, templul și-a menținut importanța de putere spirituală și independența față de shogunat.
Către a doua jumătate a secolului X, Enryaku-ji deja s-a format ca un complex monastic vast, cu clădiri grupate în trei zone separate (Todo, Saito și Yokawa), planul căre în mare parte se păstrează până în prezent. De câteva ori templul a suferit incendii, dar de fiecare dată a fost reconstruit și restabilit.
În secolul XVI, în perioada de fărâmițare feudală și de războaie continue între clanuri, templul Enryaku-ji, la fel ca și multe alte școli budiste, a participat la conflicte feudale cu armata sa de sōhei. Astfel, în timpul răscoalei Hokke (1534–1536), Enryaku-ji s-a implicat activ în conflictul dintre sectele Ikkō-ikki și Nichiren, sōhei coborând de pe munte și incendiind 21 de temple Nichiren în Kyoto. Mai târziu, în 1570, în războiul dintre feudalul Oda Nobunaga și clanurile Asakura și Asai, Enryaku-ji a luat partea celor din urmă. După ce Enryaku-ji a ignorat ordinul lui Nobunaga de a se abține de la alianță formală cu Asakura și Asai, acesta a înconjurat muntele Hiei la 29 septembrie 1571 și a atacat mănăstirea. În urma incendiului cauzat de soldații lui Nobunaga, au fost arse aproape toate clădirile mănăstirii. Kakujo, al 166-lea stareț al mănăstirii (și fratele împăratului Ōgimachi), a fost forțat să plece în provincia Kai (în regiunea Kantō), unde a primit protecția nobilului Shingen Takeda. După asasinarea lui Nobunaga la putere a ajuns Toyotomi Hideyoshi, care a permis reconstruirea mănăstirii. Unii călugări s-au întors pe munte, însă timp de 11 ani Enryaku-ji nu a avut stareț.
După instaurarea shogunatului Tokugawa, călugărul Tenkai, care a servit drept consilier la trei shoguni, a inițiat restaurarea mănăstirii. Deși guvernarea militară (bakufu) a impus reglementări stricte asupra activității templelor budiste (în special se interzicea implicarea instituțiilor religioase în activități politice), Enryaku-ji și-a recăpătat vechea influență. Tenkai a instaurat cultul sincretic (budist-șintoist) de venerare a shogunilor, prin care shogunul decedat se declara gongen (o manifestare a lui Buddha în forma unui kami). În prima jumătate a secolului XVII mai multe clădiri de pe muntele Hiei au fost reconstruite, iar școala Tendai și-a extins influența în Edo (reședința shogunilor și centrul administrativ al Japoniei de atunci) într-atât că Iemitsu, al treilea shogun din clanul Tokugawa, a fost înmormântat într-un templu Tendai (Rinnō-ji în prefectura Tochigi).
Arhitectură Teritoria templului este împărțită în trei zone: , și .
Tōdō Konponchūdō thumb|left|240px|, sala principală a templului Enryaku-ji
este construcția principală a întregului complex monastic. Ea reprezintă o reconstrucție mediavală a unei clădiri mai vechi, , intemeiate de Saicho în anul 788. Principalul obiect de venerare este statuia lui , care a fost sculptată de însuși Saicho și care se păstrează aici. Lanternă din fața lui Buddha, conform călugărilor, a fost aprinsă de Saicho și arde în continuu timp de 1200 de ani (după incendiu și reconstrucția ulterioară lanterna a fost aprinsă din nou cu focul adus din templul Risshaku-ji din Yamagata). Denumirea de provide de la poziția relativă a Yakushi-dō față de celelalte două clădiri întemeiate de Saicho: și . Cu timpul cele trei clădiri au fost reconstruite, lărgite și în fine unite într-una singură.
În anul 1443 membrii clanului Hino, urmărind reinstaurarea dinastiei de Sud, au pătruns în interiorul Palatului Imperial de la Kyoto (pe atunci reședința din dinastia de Nord) și au furat una dintre cele Trei Regalii Imperiale. O parte dintre rebeli s-au retras pe muntele Hiei și s-au ascuns în Konponchudo, unde au fost omorâți.
Clădirea originală a Konponchudo a fost distrusă în 1571 de armata lui Oda Nobunaga, iar cea actuală reprezintă o reconstrucție, efectuată între anii 1634 și 1641 sub conducerea călugărului Tenkai, la ordinul shogunul Iemitsu Tokugawa. Întreaga construcție a fost executată din lemn de , arbore endemic din Japonia, Coreea și Taiwan. Împreună cu curtea interioară și galeria din partea de sud formează o structură tipică în stil arhitectural Shinden-zukuri.
Interiorul Konponchudo este împărțit în trei părți. Partea interioară (cea mai sacră parte, în care se află statuia lui Buddha) este situată cu circa 3 m mai jos decât celelalte zone și este pavată cu piatră. Datorită amplasării sali și faptului că anume aici are loc închinarea călugărilor, ea este numită „Vale a învățăturii”. Datorită acestei diferențe de înălțime, statuia lui Buddha (aflată în partea interioară) se află la aceeași nivel cu capurile credincioșilor (aflați în partea de mijloc). Această structură neobișnuită a devenit o particularitate a templelor școlii Tendai. Podul în partea mijlocie a Konponchudo este acoperit cu flori desenate în culori naturale. Tot în această parte a sălii este expus textul , scris de mână de către împăratul Shōwa. La 31 martie 1953 Konponchudo a fost declarat Tezaur Național .
Monjurō thumb|left|240px|, poarta principală a templului Enryaku-ji
este o cladire cu două etaje, în formă de poartă. Ambii pereți ai acestei porți au înăuntru scări abrupte, respectiv pentru urcare la etajul de sus și pentru coborâre. Sus se află un altar cu statuia lui bodhisattva Manjusri. După amplasarea sa (la est de Konponchudo) Monju-rō corespunde porților principale a altor temple.
Clădirea originală a Monju-rō a fost construită în 866, al optulea an al erei , adică în relativ scurt timp după fondarea templului. După dezastrul din perioada statelor beligerente a fost reconstruit împreună cu Konponchudo și Daikodo, însă a fost ars în întregime în urma incendiului din februarie 1668, după care în scurt timp a fost reconstruit din nou. În comparație cu construcția originală, clădirea actuală a fost micșorată și decorată mai puțin, însă a menținut însemnătatea sa inițială ca loc de venerare a lui Manjusri .
Daikō-dō thumb|left|240px|
se află la vest de Komponchudo, cu fațada orientată spre sud. Prima clădire pe acest loc fost construită în 824 Inscripția din fața Daikō-dō de către (781–833), primul stareț al mănăstirii. Clădirea a fost reconstruită în 1634 (al unsprezecelea an al erei Kanei, după calendarul tradițional japonez) și a existat peste trei sute de ani, până când a fost distrusă în urma incendiului din 1956. Clădirea actuală reprezintă templul , construită inițial în orașul Sakamoto, aflat la poalele de est ale muntelui Hiei, și transportată la Enryakuji în 1964. În timpul relocării a fost găsită o inscripție care a confirmat anul fondării a vechii clădiri Daikō-dō .
Obiectul principal de venerare este statuia lui Buddha Vairocana. În afara de Buddha, aici sunt expuse portretele marilor călugări, cum ar fi Nichiren, Dogen, Eisai, Enchin, Honen, Shinran, Ryōnin și Shinsei. Toți acești călugări în tinerețe au primit inițiere budistă la Enryakuji și au fondat școli proprii. Portretele au fost donate de sectele respective ca semn de recunoștință. În prezent, spațiul interior al Daikō-dō servește drept sală pentru ceremonii și întâlniri religioase. La 3 iunie 1987 Daikō-dō a fost declarat Patrimoniu Cultural Important.
Kaidan-in thumb|left|240px|