150px|miniatura|dreapta|Țesător evreu la Ramadi în anul 1918

Evreii irakieni sau evreii babilonieni (în ebraică:יהדות עיראק sau יהדות בבל Yahadut Bavèl „Iudaismul babilonian” sau יהודים בבלים Yehudim bavlim, în arabă :يهود العراق‎ Yahūd al-ʿIrāq يهود البابل-Yahud al-Babil ) este colectivitatea evreilor din regiunea Mesopotamiei, mai ales din teritoriul Irakului din zilele noastre. Începuturile ei au fost în secolul al VI-lea î.Hr., dupa cucerirea Ierusalimului și dărâmarea Primului Templu din Ierusalim de către babilonienii conduși de regele caldeu Nabucodonosor al II-lea, când o parte din populația Ierusalimului și a regatului Iudeei a fost deportată în Babilon. Spre deosebire de deportarea din secolul al VIII-lea în.Hr. de către Asiria (aprox.722 î.Hr) a unei părți din locuitorii regatului Israel, unde religia iudaică conviețuia cu culte politeiste și unde, se pare, cei deportați s-au asimilat mai lesne în populația asiriană, iudeii surghiuniți și-au păstrat în Babilon identitatea religioasă-etnică. Comunitatea evreiască din Babilon a devenit în consecință cea mai străveche comunitate din Diaspora evreiască. Ea a fost și prima obște evreiască care s-a organizat ca atare, cu o existență autonomă și intensă într-un ținut străin, și a devenit la vremea ei cel mai mare și mai important centru evreiesc din întreaga Diasporă a acestui popor. Din acest motiv, comunitatea din Babilon era denumită în vremuri vechi, de către evrei, pur si simplu Diaspora, în ebraică „Golá” (גולה), iar conducătorii ei se numeau, în limba arameică „Resh Galuta” (Conducător al Exilului, adică al evreilor din exil) (în ebraică Rosh Hagolá). Evreilor din Babilonia li se datorează compilarea Talmudului babilonian. Sub stăpânirea persană - a parților și a Sasanizilor -comunitatea evreiască din Babilonia a fost centrul principal al gândirii și teologiei iudaice. Persecuțiile din timpul dominației islamice a califilor arabi și invazia mongolilor au dus la declinul poziției iudaismului babilonian în Diaspora evreiască. Sub Imperiul Otoman a avut loc un anumit reviriment, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când s-au creat în Irak primele școli moderne.

În secolul al XX-lea evreii din Irak au jucat un rol de seamă la începuturile independenței acestui stat, în toate domeniile vieții civile,.mai ales economie și cultură. În anii 1940 Irakul a cunoscut o mișcare naționalistă antibritanică care a îmbrăcat și un colorit pro-hitlerist și antievreiesc. Aceasta a fost responsabilă de pogromul din 1-2 iunie 1941 la Bagdad, și care a fost cunoscut sub numele de Farhud. În anul 1948-1949 Irakul a participat de partea arabă la conflictul armat contra statului Israel, stat reînființat de evrei în Palestina istorică. În aceste împrejurări a avut loc o creștere fără precedent a dușmăniei regimurilor arabe irakiene împotriva vechii comunități evreiești din Irak. În anii 1950-1952, în aceste împrejurări, între 120 000-130 000 din evreii din Irak (circa 75%) au fost transportați de aviația israeliană în Statul Israel prin Operațiunea Ezra și Nehemia. Ei și-au lăsat toate bunurile și casele în urma lor.

Evreii babilonieni au vorbit sute de ani limba arameică, care a fost înlocuită ulterior de dialectul irakian al limbii arabe, inclusiv un grai irakian specific evreilor. În statul Israel au trecut la vorbirea limbii ebraice moderne.

Uneori sunt denumiți evrei irakieni și evreii din Kurdistanul irakian, care au fost și ei în trecut locuitori ai Irakului, dar aceștia nu fac parte din evreii babilonieni și istoria, cultura și identitatea lor este distinctă. Exilul babilonian Sub domnia lui Nabucodonosor al II-lea Imperiul babilonian a cucerit regatul Iudeea (Iuda), iar in anul 586 î.Hr. cuceritorii au distrus Templul evreiesc din Ierusalim, cunoscut ca cel Dintâi Templu. În aceste împrejurări mulți iudei au fost transferați cu forța în Țara Babilonului, ceea ce este cunoscut in istorie ca „Exilul babilonian”. În timpul exilului în Babilon și-au putut păstra religia și obiceiurile. După câteva decenii, prin 539 î.Hr regele persan Cirus cel Mare, care a cucerit Regatul babilonian, le-ar fi permis evreilor exilați printr-un edict (decret a cărui existență este pusă la îndoială de istorici), să se întoarcă în Iudeea, eveniment cunoscut ca „Întoarcerea în Sion” (Shivat Tzion). Totuși, din motive economice, numeroși evrei au hotărât să rămână în Babilon, și numai o mică parte din exilați au revenit în Iudeea sau Țara Israelului care era în acea vreme o provincie persană. Limba oficială a Imperiului babilonian, și apoi a Imperiului persan Ahemenid a fost limba arameică, limbă semitică, foarte apropiată de ebraică. Din acea vreme și limba vorbită a evreilor din Babilon, dar și în Iudeea a devenit arameica, ebraica păstrându-și statutul de limbă principală a cultului religios. În anii următori au mai revenit în Țara Israelului și alte valuri de evrei din Babilon, sub conducerea lui Zerubavel, și a lui Ezra și Neemia.

Perioada Imperiilor persane ale Parților și Sasanizilor.Talmudul În epoca celui de-al Doilea Templu, sub Ahemenizi și apoi sub dominația scurtă a lui Alexandru cel Mare și apoi dominația parților (238 Î.Hr. – 226), comunitatea evreiască din Babilonia a cunoscut o perioadă de prosperitate, departe de evenimentele furtunoase care au lovit Iudeea, ca de pildă războaiele Diadohilor , cucerirea lagidă, seleucidă, războaiele Macabeilor și cucerirea romană.

Distrugerea în anul 70 d.Hr a celui de-al Doilea Templu de către romani a făcut să crească valul de refugiați evrei din Iudeea în Babilonia. Regii parți au conferit obștii evreiești un grad de autonomie internă în domeniul religios, cultural și social. La începutul secolului I d.Hr. evreii din orașul Nehardea s-au bucurat și de autonomie politică. Sub stăpânirea partă, și apoi cea a Sasanizilor, activitatea centrelor de învățământ iudaic din Babilonia a cunoscut o epocă de înflorire. Învățații evrei de acolo -numiți „amoraim” - s-au trudit, între veacul al III-lea și al V-lea, la redactarea uneia din creațiile centrale ale civilizației evreilor, și carte de căpătâi a iudaismului - Talmudul babilonian, care a însumat polemicile și dezbaterile asupra legii - halaha, precum și tradițiile de legende și povestiri - agada. Aceasta muncă de transcriere și redactare s-a desfășurat în marile școli - ieșive din orașele mesopotamiene cunoscute în arameică ca Sura, Pumbedita, Nehardea. Conducătorii obștei evreiești babiloniene se numeau în această epocă Resh Galuta, adică conducători ai Exilului sau ai Diasporei. Regii sasanizii au ferit pe evreii din imperiul lor de pericolul Imperiului Bizantin devenit creștin, și a cărui politică era, din motive religioase, profund ostilă evreilor, precum și de amenințarea arabo-islamică. Mesopotamia sub Sasanizi a continuat să servească drept tărâm de refugiu ospitalier pentru numeroși evrei refugiați din Țara Israelului (Palestina), unde erau prigoniți de către bizantini. În anul 363 împăratul Bizanțului a ordonat închiderea Sanhedrinului.

După finalizarea Talmudului, teologia și filozofia iudaică au continuat să înflorească în Mesopotamia sub conducerea unor erudiți numiți savoraim și apoi gheonim, care au creat și perfecționat o literatură juridică cunoscută sub numele de „Response rabinice” (Shot = prescurtare însemnând „chestiuni și răspunsuri” - „sheelot uteshuvot”)

Evul mediu 200px|miniatura|dreapta|Evrei religioși la Mormântul prorocului Ezechiel (Yehezkel) la Kifel în anul 1932 În secolul al VII-lea teritoriul Mesopotamiei a fost cucerit de către arabi. Și sub stăpânirea musulmană arabă a fost reluată la un moment dat activitatea academiilor religioase - ieșive - de la Sura si Pumbedita, iar conducătorii lor, gheonim, au atras învățăcei evrei de pe tot cuprinsul lumii islamice. Dominația arabă islamică, la început unitară, întinsă pe un teritoriu foarte mare, a ușurat un timp legăturile dintre comunități evreiești aflate la mare distanță una de cealaltă în Asia Anterioara și nordul Africii. Secolul al VIII-lea a cunoscut o schismă în cadrul iudaismului, atunci când Anan Ben David Hanassi, a fondat la Bagdad iudaismul carait (karait) opus celui oficial rabinic. Caraiții au respins Talmudul - așa numita Tora orală -, și prin aceasta, s-au separat de majoritatea comunităților evreiești care au adoptat iudaismul rabinic. Din când în când autoritatea în comunitățile evreiești a trecut din mâinile conducătorului mirean, Resh Galuta, în cele ale conducerii religioase - gheonim.

Sub califii arabi situația comunităților evreiești a depins de bunăvoința suveranilor, o bună parte din timp bucurându-se de protecția acestora și de un grad de siguranță. În alte cazuri au suportat persecuții, ca de pildă în vremea califului Omar al II-lea (începutul secolului al VIII-lea), care a interzis evreilor să se îmbrace în haine alese sau să trăiască „în huzur”. Califul Al Mutakil I din secolul al IX-lea i-a silit pe evrei sa poarte un semn distinctiv de culoare galbenă. Califul abbasid Al-Mamun i-a calificat pe evrei „cea mai rea dintre națiuni” și a poruncit dărâmarea sinagogilor din Bagdad. De asemenea a procedat la expulzări de evrei din oraș.

În anii 1045-1046 au izbucnit la Bagdad răfuieli violente între musulmanii șiiți și cei suniți, dar până la urmă gloate din ambele tabere porneau să jefuiască casele evreilor și distrugeau sinagogi și case de rugăciuni antice ale cultului iudaic din oraș. În anul 1121 califul Al Mustarshad a scos un edict prin care i-a obligat pe evrei să poarte pe îmbrăcăminte două petice galbene, de asemena un lănțug în jurul gâtului pe care scria „dhimmi”, precum și alte semne distinctive umilitoare. După mărturii din Gheniza din Cairo, edictul a fost pus în aplicare cu mijloace violente de către bărbați și femei musulmani precum și de cete de tineri care îi băteau pe evrei în stradă. În alte timpuri, mase de oameni ieșeau în procesiuni cerând califilor să ia măsuri coercitive împotriva „necredincioșilor”, iar califii se conformau adesea acestor cereri.

Perioada otomană După mai multe schimbări alternative ale frontierelor, Mesopotamia, inclusiv Irakul, au ajuns sub dominația turcilor otomani. În anul 1534 sultanul Soliman Magnificul a cucerit Tabrizul (orașul principal din Azerbaidjan) și Bagdadul din mâinile Persiei, ceea ce a dus la o ameliorare în viața evreilor locali. Recucerirea temporară a Irakului de către persanii safevizi în anul 1623 (Războiul Otomano-Safavid 1623-1639) a dus la înrăutațirea condiției evreilor, ceea ce a făcut ca în 1638, când turcii au recucerit regiunea, numeroși evrei să se alăture efortului de război otoman. Ziua recuceririi Irakului de către turci a fost proclamată de ei sărbătoare, o „zi a miracolului” (Yom Nes).

În anul 1743 o epidemie de ciumă a lovit Bagdadul, inclusiv populația evreiască a orașului. Au căzut pradă molimei și rabinii comunității. Supraviețuitorii s-au adresat evreilor din Alep cerându-le să le trimeată un nou șef rabin. Funcția a fost atunci preluată de rabinul Sadka Bekhor Hussein din Alep și venirea lui a avut drept consecință o și mai mare integrare a iudaismului irakian la ritul religios sefard (al evreilor spanioli). În fruntea comunităților evreiești mai importante stătea un Haham bași. La Bagdad, însă, conducerea comunității era constituită dintr-un consiliu civil de 60 de enoriași, însărcinat cu încasarea cotizațiilor și taxelor, precum și un consiliu religios în frunte cu șef rabinul, care se ocupa de starea civilă - căsătorii, divorțuri și moșteniri. În afara claselor de școli tradiționale religioase de tip „heder”, mulți dintre copii erau, de acum, trimiși la școlile „Alliance”,create de Alianța Israelită Universală (Kol Israel Haverim), cu sediul în Franța, care confereau acestora atât o educație evreiască cât și una generală. Cu timpul, controlul centralizat otoman al regiunii a slăbit și situația evreilor irakieni s-a înrăutățit. Totuși numărul lor a continuat să crească.