Cnezatul (Principatul/Ducatul) Moscovei (în limba rusă Княжество Московское) sau Marele Cnezat (Principat/Ducat) al Moscovei (Великое княжество Московское sau Țaratul Rus (Царство Русское) sunt numele sub care este cunoscut statul rus care a existat între secolele al XIV-lea și al XVII-lea. Marele Cnezat al Moscovei, așa cum este cunoscut statul în documentele rusești, este urmașul Rusiei Kievene (în zonele de nord și est ale acestui stat) și predecesorul Imperiului Rus. Domnia țarilor a început în mod oficial cu Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic), primul monarh care s-a încoronat "Țar al Rusiei", dar practic a început cu Ivan al III-lea (Ivan cel Mare), cel care a desăvârșit centralizarea statului în aceeași perioadă în care Ludovic al XI-lea desăvârșea centralizarea statului francez. Dezvoltarea statului rusesc poate fi urmărită de la Cnezatul Vladimir-Suzdal, prin Cnezatul Moscovei până la Imperiul Rus. Cnezatul Moscovei își datora bogăția și puterea moștenirii lăsate de Rusia Kieveană, drumurilor comerciale care legau Marea Baltică, Marea Albă și Marea Caspică și Siberia și sitemului politic autocratic puternic centralizat. Tradițiile cnezatului și-au pus amprenta puternică pe întreaga societate rusă până în zilele noastre.

Dezvoltarea Moscovei thumb|left|250px| Cnezatul Moscovei 1340-1462 Când mongolii au invadat teritoriul Rusiei Kievene, Moscova era doar un neînsemnat avanpost comercial al Cnezatului Vladimir-Suzdal. Cu toate că mongolii au incendiat Moscova în iarna anului 1238 și au jefuit orașul în 1293, micul avanpost a fost reclădit, pădurile înconjurătoare oferind un minim adăpost în fața atacurilor și ocupației mongole. Râurile înconjurătoare îi asigurau accesul la Marea Neagră, Marea Baltică și zona caucaziană. Dezvoltarea cnezatului a fost asigurața, în afară de așezarea geografică favorabilă și de multiplele legături comerciale, de o serie de cneji ambițioși, hotărâți și norocoși. Primul conducător al cnezatului a fost Daniil Alexandrovici (? – 1303). El a asigurat tronul cnezatului pentru urmașii săi din ramura moscovită a Dinastiei Rurik. Fiul lui, Ivan I (1325-1340), știut și sub numele Ivan Kalit (Ivan Pungă de Bani), a obținut titlul de Mare Cneaz (Principe) al Vladimirului de la suzeranii feudali mongoli. El a cooperat strâns cu mongolii și a primit sarcina colectării tributului datorat de celelalte principate rusești. Această relație i-a permis lui Ivan să câștige influență regională, în special în detrimentul principalului rival al Principatului Moscovei, orașului Tver. În 1327, mitropolitul ortodox și-a mutat reședința de la Vladimir la Moscova, fapt care a crescut și mai mult prestigiul cnezatului. thumb|250px| "Vechi ruși" pictură de Ivan Goriușkin-Sorokopudov, 1910 În secolul al XV-lea, marii cneji ai Moscovei au început să unească pământurile rusești pentru creșterea puterii, bogăției, populație și întinderii principatului. Cel care a avut cel mai mare succes în această întreprindere a fost Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505), cel care a cucerit Novgorodul în 1478 și Tverul în 1485. Moscova și-a extins puterea asupra celei mai mari părți ale teritoriilor locuite de ruși până pe la anul 1480, când Hoarda de Aur a tătărilor a încetat în mod oficial să mai fie puterea feudală suzerană, (vezi și Îndelungata așteptare de pe râul Ugra). Prin moștenire, Ivan a obținut o parte a provinciei Riazanului, iar cnejii Rostovului și Iaroslavlui s-au subordonat de bună voie Moscovei. Orașul Pskov a rămas independent în această perioadă, dar fiul lui Ivan, Vasili al III-lea (1505-1533), a reușit până la urmă să cucerească și acest oraș nord-estic. La începutul secolului al XVI-lea, tânărul stat rus a avut ca scop național reunificarea tuturor teritoriilor rusești pierdute ca rezultat al invaziei mongolilor și apărarea granițelor împotriva atacurilor hoardelor. Boierii au primit feude de la suveranii ruși, în schimb fiind obligați să lupte în armată. Sistemul feudelor a asigurat baza pentru armata nobiliară de cavalerie. Ivan al III-lea a fost primul suveran moscovit care a folosit titlul de Țar și de "Conducător al tututor rusilor". Ivan a intrat în competiție cu puternicul vecin din nord-est, Marele Ducat al Lituaniei pentru controlul mai multor cnezate semiindependente de pe cursul superior al râului Nipru, care făcuseră parte din Rusia Kieveană. Folosindu-se de trădările unor principi locali, de încăierări de frontieră și de un lung război cu Lituania, Ivan al III-lea a reușit să împingă granițele principatului spre vest și practic să tripleze dimensiunile țării în timpul domniei sale.

Evoluția autocrației ruse Consolidarea puterii în interior a fost acompaniată de expansiunea externă a statului. Până în secolul al XV-lea, suveranii Moscovei considerau întreg teritoriul Rusiei ca proprietatea lor colectivă. Mai mulți prinți semiindependenți din dinastia Rurik mai aveau pretenții asupra diferitelor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forțat pe toți principii mai puțin importanți să-l recunoască pe Marele Cneaz al Moscovei și pe urmașii lui ca suverani incontestabili, care să aibă controlul total asupra domeniilor militar, judiciar și al afacerilor externe. Gradual, suveranii Moscovei au devenit conducători puternici autocratici, țari. Prin asumarea acestui titlu, prinții moscoviți subliniau statutul egal cu cel de împărat, aflat la egalitate cu bazileul Imperiului Bizantin și cu hanul Marii Hoarde. După căsătoria lui Ivan al III-lea cu Sofia Paleologu, nepoata ultimului împărat bizantin, curtea de la Moscova a putut adopta termenii, ritualurile, titlurile nobiliare bizantine și stema vulturului bicefal. La început, termenul "autocrat" desemna numai un suveran independent, dar în timpul țarului Ivan al IV-lea a început să însemne "monarh cu puteri nelimitate". Ivan al IV-lea a fost încoronat țar și a fost recunoscut ca împărat de biserica ortodoxă. Mai mult, un călugăr a afirmat că, de vreme ce Constantinopole a fost cucerit de Imperiul Otoman în 1453, țarul Moscovei a devenit singurul monarh ortodox legitim, iar Moscova a devenit a treia Romă, deoarece era succesorul final al Imperiului Roman și al Imperiului Bizantin, foste centre ale creștinătății în secolele trecute. Această teorie a fost din acel moment adoptată de toți rușii în secolele care au urmat.

Evoluția aristocrației ruse

Boierii erau nobili ereditari împărțiți în trei categorii: Cnejii (Prinții) Rurikizi: prinții Principatelor de pe cursul supreior al râului Oka, Suzdalului, Rostovului, Iaroslavlui, care au trăit în Moscova după ce principatele lor ereditare au fost încorporate în Cnezatul Moscovei. Astfel de prinți erau cei din familiile Șuiski, Vorotinski, Repnin sau Romodanovski; prinți străini din Marele Ducat al Lituaniei și din Hoarda de Aur, care pretindeau că sunt urmașii Marelui Duce Gediminas, respectiv ai lui Genghis Han. Printre aceștia s-au numărat cei din familiile Belski, Mstislavski, Galiține, Trubețkoi; vechi familii nobiliare moscovite care au fost înregistrați în serviciul Marelui Cneaz începând din secolul al XIV-lea. Printre aceștia s-au numărat cei din familiile: Romanov, Godunov, Șeremetiev.

Boierii Rurikizi și Gediminizi, ai căror înaintași au fost principi independenți, se considerau înrudiți cu țarul și, prin aceasta, aproape egali cu autocratul. În timpul perioadelor de tulburări dinastice, așa cum au fost cele din timpul minoratului lui Ivan al IV-lea, boierimea a reprezentat o forță internă care a fost o continuă amenințare pentru tron. Una dintre primele forme de luptă ale țarilor împotriva boierilor turbulenți a fost "opricinina" lui Ivan cel Groaznic. În timpul unor astfel de conflicte, Ivan cel Groaznic, Boris Godunovși alți țari au simțit nevoia să contrabalanseze puterea marii boierimi prin crearea unei noi tip de nobilime, credincioasă suveranului și care să-și fi câștgat statutul aristocratic prin serviciile aduse statului și conducătorului acestuia, mai degrabă decât prin moștenire. Mai târziu, acești nobili au fost numiți ‘‘dvorianini”. Numele le vine de la cuvântul rusesc ‘‘двор” (‘‘curte”), noua clasă putând fi considerată cea a ‘‘curtenilor țarului”. De aici și expresia ‘‘Пожаловть к Двору” – ‘‘A fi chemați să servească Curtea”. Ivan al IV-lea (cel Groaznic)

Dezvoltarea puterii autocratice a atins culmea în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic. Ivan a întărit puterea țarului până la un grad nemaiîntâlnit. În ciuda faptului că era inteligent și energic, Ivan suferea de accese de paranoia și depresie, domnia lui fiind punctată de ieșiri de o violență extremă. Ivan cel Groaznic a devenit Mare Cneaz al Moscovei în 1533 la numai trei ani. Facțiunile familiilor boierești Șuiski și Belski au intrat în competiție pentru controlul regenței copilului-monarh, până cănd Ivan și-a asumat puterea în 1547. Ca o reflectare a noilor pretenții imperiale, Ivan s-a încoronat țar, copiind ceremonia complicată a încoronărilor imperiale ale împăraților bizantini. Având un sprijin neîncetat al unui grup de boieri, Ivan și-a început domnia cu o serie de reforme folositoare. El a promulgat un cou cod de legi, a restructurat armata și a reorganizat organele de conducere la nivel local. Aceste reforme au fost inițiate pentru a întări statul în condițiile războielor continui din acea perioadă.

thumb|250px|”Zi de târg în Orașul Vechi”, tablou de Ivan Goriușkin-Sorokopudov (1910) Pe la sfârșitul deceniului al șaselea al secolului al XVI-lea, Ivan a început să fie tot mai ostil cu sfătuitorii, Divanul și boierii săi în general. Istoricii nu au reușit să descopere dacă a fost vorba de instabilitate mentală sau de dușmănii personale. În 1565, el a împărțit Rusia în două părți: domeniul public și domeniul său personal. Pentru domeniul personal, Ivan a ales câteva dintre cele mai prospere și importante regiuni ale Rusiei. În aceste zone, agenții țarului atacau boierii, negustorii și chiar și pe oamenii de rând, procedând la confiscări de averi și execuții sumare arbitrare. Astfel a început un deceniu de teroare în țară. Ca urmare a acestei politici numite ‘‘opricinina”, Ivan a distrus puterea economică și politică a familiilor boierilor de frunte, distrugându-i pe cei care luptaseră pentru clădirea unui cnezat puternic și care conduseseră țara până atunci. Activitatea comercială a scăzut, iar țăranii, care trăiau într-o continuă primejdie și care trebuiau să facă față creșterii taxelor de tot felul, au început să părăsească țara. Încercările de a îngrădi libertatea de mișcare a țăranilor prin legarea de glie, a a dus Rusia mai aproape de legalizarea iobăgiei. În 1572, Ivan a abandonat practicile opricininei. În ciuda zbuciumărilor interne, pe plan extern Rusia și-a continuat procesul de expansiune externă. Ivan a cucerit Hanatul Kazanului de pe cursul mijlociu al râului Volga în 1552, iar mai târziu, Hanatul Astrahanului, de la vărsarea Volgii în Marea Caspică. Aceste victorii i-au asiguratn Rusiei controlul asupra întregului curs al râului Volga și accesul către Asia Centrală. Expansiunea Rusiei către est a întâlnit o rezistență relativ scăzută. În 1581, familia de negustori de blănuri Stroganov, l-a angajat pe conducătorul cazacilor, Ermak Timofeevici, să conducă o expediție în vestul Siberiei. Cazacii au i-au învins pe mongolii Hanatului Siberiei și au cucerit teritoriile de la vest de râurile Obi și Irtîș.