Muhammad Ben Abd el-Krim al-Khattabi (în ; în ; ) a fost un politician și conducător militar marocan El a fost liderul mișcării de rezistență împotriva Spaniei și Franței în timpul .

Președinte al din 1921 până în 1926, acesta a devenit o emblemă a mișcărilor de independență care luptau împotriva colonialismului. A rămas, de asemenea, o figură majoră a panarabismului și un apărător fervent al identității arabe în Magreb.

A fost cunoscut sub numele de Emirul Abd el-Krim sau Abd el-Krim în Occident, Abd el-Krim al-Khattabi în Maroc sau sub numele de Moulay Mohand printre locuitorii Rifului.

Biografie Muhammad Ben Abd el-Krim s-a născut în anul 1882 la Ajdir, în Maroc. El a fost fiul lui Abd el-Krim al-Khattabi, judecător () al clanului Aït Youssef ou Ali (sau Aith Yusif w-'Ari) din tribul Aït Ouriaghel din Rif. Clanul Aït Youssef ou Ali face parte din cele două cincimi ale grupului Aït Khattab, de unde provine și numele (nisba) al-Khattabi. Tatăl său a fost numit în această funcție de către sultanul Moulay Hassan în jurul anului 1885.

După ce Muhammad Ben Abd el-Krim a frecventat școala coranică, tatăl său s-a ocupat de instruirea sa primară, fiind asistat de fratele său, Abd as-Salam. Tatăl i-a transmis fiului primele baze ale științelor religioase pe care el însuși le învățase. În 1896, tatăl s-a stabilit la Tetouan pentru ca fiii săi să își poată continua studiile. Muhammad, care avea atunci paisprezece ani, a frecventat institutul religios din Tetouan. La vârsta de douăzeci de ani, a fost trimis la Fes pentru a-și continua studiile. A studiat în medresele Attarine și Saffarine, apoi la Universitatea Al-Qarawiyyin.

Conform spuselor lui Abd el-Krim însuși, familia sa, familia Khattabi, este o veche familie arabă originară din , în Arabia, aparținând tribului arab Ouled Sidi Mohammed, de unde își trage și numele. Aceștia ar fi imigrat în Rif în jurul anilor 900. Numele strămoșului familiei sale ar fi fost un anume Zarra, un arab venit să se stabilească în Maroc și care s-a instalat cu familia sa în cadrul tribului berber Aït Ouriaghel.

Între 1908 și 1915, acesta a fost jurnalist la cotidianul din Melilla, El Telegrama del Rif, unde a preconizat cooperarea cu europenii pentru a elibera Umma (lumea musulmană) de subdezvoltare.

În 1915, a intrat în administrația spaniolă și a fost numit al orașului Melilla. În această perioadă, Abd el-Krim a fost nevoit să călătorească în Spania. A început să studieze istoria regiunii Al-Andalus și a parcurs țara contemplând monumentele strămoșilor săi, care, după părerea sa, „atestă grandoarea civilizației arabe în Spania”. Această călătorie a trezit în el un sentiment favorabil naționalismului arab (panarabism) și o mare nostalgie față de vremurile glorioase. A început atunci să se opună dominației spaniole, considerând această opoziție ca fiind o revanșă legitimă împotriva inamicilor istorici ai poporului marocan.

A fost întemnițat de la 7 septembrie 1915 până la începutul lunii august 1916, pentru că a susținut că Spania nu ar trebui să se extindă dincolo de teritoriile deja ocupate (ceea ce, practic, excludea majoritatea zonelor necontrolate din Rif). Puțin timp după ce a fost eliberat, a demisionat din funcția de qadi în decembrie 1918, s-a întors la Ajdir în 1919 și, alături de fratele său, a început să unească triburile din Rif într-o independentă, străduindu-se să le aplaneze dușmăniile. În această optică de reunificare a triburilor din Rif, s-a căsătorit cu Taymount Boujibar, din tribul Aït Ouriaghel. Cumnatul său, Ahmed Boujibar, locotenent în armata din Rif, a fost ulterior exilat la Mazagan.

De la bătălia de la Annual la Republica Rifului În 1921, în eforturile lor de a distruge puterea lui Raisuni, un bandit local, trupele spaniole s-au apropiat de sectoarele neocupate din Rif. Abd el-Krim i-a trimis generalului lor, Manuel Fernández Silvestre, un avertisment: dacă vor traversa râul Amekrane, va considera acest fapt un act de război. Se spune că Fernández Silvestre a râs la citirea mesajului. Generalul a instalat în regiunea Temsamane un post militar imediat după râul Amekrane, mai exact pe muntele Abarrán (Dhar Obaran). În aceeași zi, la mijlocul după-amiezii, o mie de locuitori din Rif l-au încercuit: 179 de militari spanioli au fost uciși, restul fiind forțați să se retragă.

Retragerea efectuată fără pregătire se transformă într-o debandadă în cursul căreia spaniolii pierd aproape 16 000 de oameni. Cunoscută sub numele de , aceasta reprezintă un punct de cotitură în războiul Rifului. Abd el-Krim pune mâna pe 150 de tunuri, 25 000 de puști, muniție și vehicule. Pe lângă morți și răniți (aproximativ 25 000), Abd el-Krim ia sute de prizonieri. De la (Etiopia) din 1896, aceasta este prima înfrângere a unei puteri coloniale europene, care dispunea de o armată modernă și bine echipată, în fața unor luptători de rezistență fără resurse, fără organizare, fără logistică sau intendență. Victoria de la Annual are un răsunet în întreaga lume, din punct de vedere psihologic și politic, deoarece demonstrează că, având efective reduse, armament ușor și o mobilitate mare (precum și o bună cunoaștere a terenului de război), este posibilă înfrângerea armatelor clasice.

Bazându-se pe succesul său, Emirul proclamă în 1922 . Această republică are un impact crucial asupra opiniei internaționale, fiind prima republică rezultată dintr-un război de decolonizare în secolul al XX-lea. El înființează un parlament constituit din șefii de triburi care alege un guvern. Pătruns de idealurile de progres și republicanism, Abd el-Krim promulgă reforme moderne.

Considerând, de altfel, canabisul ca fiind haram, acesta este „singurul care aproape a reușit să interzică producția [acestuia]”, tradițională în Rif încă din secolul al VII-lea.

În 1924, Spania își retrage trupele în posesiunile sale de-a lungul coastei marocane, la Marea Mediterană. Franța, care are pretenții asupra Rifului meridional, își dă seama că a permite ca o altă putere colonială să fie învinsă în Africa de Nord de către indigeni ar crea un precedent periculos pentru propriile sale teritorii și intră în conflict. Încercând să unească toate forțele vii marocane pentru a constitui nucleul unei mișcări de eliberare, prealabilă unei vaste mișcări de decolonizare, Abd el-Krim îi cere sultanului Moulay Youssef să se alăture cauzei sale. Însă acesta, sub influența Rezidenței Generale franceze de la Rabat, refuză să lupte împotriva puterilor coloniale. Din acel moment, considerându-l pe sultan ilegitim, Abd el-Krim se proclamă comandor al credincioșilor și, conform primului rezident francez în Maroc, generalul Lyautey: „Abd el-Krim este considerat deschis ca fiind singurul și unicul sultan al Marocului după Abdelaziz, având în vedere că Moulay Hafid a vândut țara Franței prin tratatul de Protectorat, iar Moulay Youssef este doar o marionetă în mâinile mele”.

Intrarea Franței în război nu se lasă așteptată, însă presiunea opiniei publice, atât europene, cât și internaționale, îngreunează sarcina și duce la demiterea rezidentului general, mareșalul Lyautey.

Începând cu anul 1925, Abd el-Krim luptă împotriva forțelor franceze conduse de mareșalul Pétain, compuse din 200 000 de oameni, și a unei armate spaniole comandate personal de generalul Primo de Rivera, totalizând 500 000 de soldați, care încep operațiunile împotriva Republicii Rifului. Lupta intensă durează un an și se încheie cu victoria armatelor franceză și spaniolă împotriva forțelor lui Abd el-Krim.

Abd el-Krim se predă francezilor ca prizonier de război la 26 mai 1926. În ciuda acestei capitulări, armatele spaniole vor folosi gaze de luptă împotriva satelor deținute de rebeli. Astfel, începând cu 1926, avioane dotate cu gaz muștar vor bombarda sate întregi, făcându-i pe marocanii din Rif primii civili gazați masiv în istorie.

Exil și deces

În 1926, Muhammad Ibn Abd el-Krim al-Khattabi și o parte a familiei sale sunt exilați pe insula Réunion și instalați până în 1929 la Castelul Morange, pe înălțimile orașului Saint-Denis. Ulterior, Abd el-Krim locuiește în comuna rurală Trois-Bassins, în vestul insulei, unde cumpără terenuri și construiește o proprietate frumoasă. În mai 1947, primind în cele din urmă autorizația de a se stabili în sudul Franței, se îmbarcă împreună cu 52 de persoane din anturajul său și cu sicriul bunicii sale la bordul navei Katoomba, un vas al companiei Messageries Maritimes care venea din Africa de Sud cu destinația Marsilia. Ajuns la Suez, unde vaporul face o escală, reușește să evadeze și își petrece restul vieții în Egipt, unde va prezida „Comitetul de Eliberare a Maghrebului Arab”. El va declara solemn în publicația Cahiers de l’Orient contemporain: „Riful, Marocul și țările din Africa de Nord nu au existat în trecut, nu sunt în prezent și nu vor fi în viitor decât datorită Islamului și arabismului”.

În timpul exilului său în Egipt, acesta l-a întâlnit pe Hassan al-Banna, pe care l-a luat drept model religios, în special datorită asemănării cu convingerile sufite ale fostului său profesor și maestru, al-Kattānī. Acesta și-a format obiceiul de a citi și de a studia cărțile acestuia, iar la rugăciunea de maġrib, obișnuia să se roage în spatele lui, până la moartea acestuia în 1949.

Când (Secretarul general al Ligii Arabe) a mers să îl viziteze pentru a-i anunța crearea iminentă a statului Israel și determinarea țărilor arabe de a elibera Palestina, emirul i-a răspuns: „În niciun caz, nu faceți asta. Acest război nu îl putem câștiga, deoarece există două posibilități: fie suntem înfrânți de micul stat evreu și vom fi de râsul lumii; fie câștigăm și vom avea întreaga lume împotriva noastră. Atunci ce este de făcut? Lăsați evreii să colonizeze palestinienii. Vom avea de-a face cu o situație colonială clasică, iar palestinienii se vor elibera, așa cum se vor elibera într-o zi marocanii, tunisienii și algerienii”.

Pe parcursul întregii sale vieți, acesta a refuzat să se întoarcă în Maroc în ciuda semnării acordurilor de independență, criticându-le prin natura lor: un „compromis al monarhiei marocane cu fostele puteri coloniale”.

Muhammad Ibn Abd el-Krim al-Khattabi a murit în 1963 la Cairo. Președintele egiptean Gamal Abdel Nasser i-a acordat funeralii naționale, rămășițele sale pământești odihnindu-se la Cairo, în careul rezervat eroilor lumii arabe, deoarece autoritățile marocane au refuzat ca acesta să fie înmormântat pe pământul natal.

Operă În 1926, Emirul, învins, este așadar exilat pe insula Réunion. În timpul primei etape a acestei călătorii din Maroc la bordul unei nave, un jurnalist francez pe nume Jacques Roger-Mathieu l-a însoțit pe Abd el-Krim. Jurnalistul a fost prezent pentru a culege și transcrie mărturia acestuia, pe care a publicat-o sub titlul Mémoires d'Abd-el-Krim (în ).

Note

Referințe

Bibliografie

Legături externe

Note în dicționare sau enciclopedii generale:

Categorie:Nașteri în 1882 Categorie:Nașteri pe 12 ianuarie Categorie:Decese în 1963 Categorie:Decese pe 6 februarie Categorie:Marocani Categorie:Musulmani suniți Categorie:Berberi Categorie:Jurnaliști Categorie:Scriitori marocani Categorie:Politicieni marocani Categorie:Emiri Categorie:Istoria Marocului Categorie:Personalități care au făcut obiectul unei înmormântări naționale