Nopți la Serampore

„Nopți la Serampore” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade și publicată în iulie 1940 în volumul Secretul doctorului Honigberger (Ed. Socec, București, 1940), alături de nuvela fantastică omonimă. Ambele nuvele relatează o serie de practici oculte indiene.Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 494.

Subiectul acestei nuvele îl constituie depășirea limitelor timpului și spațiului,Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, în Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2002, p. 227. ieșiri tulburătoare „pline de parfumul greu și amețitor al junglei indiene”.Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 495. Un grup de trei orientaliști sceptici experimentează fără voia lor o călătorie în timp cu prilejul unui drum prin pădure de la Serampore la Calcutta (în provincia Bengal a Indiei Britanice), experiment care este refăcut de învățatul hindus Swami Shivananda pentru a-i demonstra naratorului că spațiul și timpul au un caracter iluzoriu.Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. IX.

Mai multe personaje reale, pe care Mircea Eliade le cunoscuse în India, au fost utilizate aici în roluri de ficțiune.Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 384.

Rezumat

Aflat la studii la Calcutta (India britanică), un tânăr orientalist român își petrecea nopțile călduroase de toamnă plimbându-se pe străzile metropolei, împreună cu doi tovarăși mai în vârstă: fostul diplomat rus Bogdanof și bibliotecarul olandez Van Manen, cu care împărtășea aceleași preocupări. Cei trei prieteni se deplasează într-o seară la bungaloul industriașului Budge aflat într-o pădure din apropiere de Serampore (un oraș situat la aproximativ 15 mile nord de Calcutta). Ei revin acolo de mai multe ori, fiind fermecați de frumusețea locurilor.

Într-una din seri, pe când se îndreptau spre Serampore, cei trei orientaliști îl observă pe profesorul Suren Bose mergând concentrat de-a lungul șoselei și intrând în pădure cu câteva sute de metri înainte de drumul ce ducea la bungalou. Prezența acestuia îi tulbură pe drumeți pentru că se zvonea în universitate că profesorul ar realiza în secret practici tantrice. Porniți spre Calcutta imediat după miezul nopții, cei trei au impresia că merg pe un drum necunoscut. Ei aud la un moment dat un țipăt înfiorător de femeie și coboară din mașină, alergând zadarnic prin pădure în căutarea ei, iar la întoarcere nu mai găsesc mașina și decid să se întoarcă pe jos la bungalou.

Rătăcind printr-o pădure deasă pe care nu o mai recunoșteau, cei trei ajung la o clădire înconjurată de un zid de piatră, unde sunt întâmpinați de un servitor bătrân ce vorbea o bengaleză arhaică și care-l anunță pe stăpânul său, Nīlāmvara Dāsa. Povestindu-i-se despre țipătul de femeie auzit în pădure, bărbatul începe să geamă de durere, strigând numele Lila. Curtea clădirii se umple curând de oameni în haine stranii ce aduceau o năsălie, iar drumeții se hotărăsc să plece. După ce se depărtează de casă, cei trei cad sfârșiți de oboseală și se trezesc la apariția zorilor, dându-și seama că sunt în apropierea bungaloului. Nimeni nu crede însă întâmplarea lor, șoferul indian susține că nu s-a deplasat cu mașina în timpul nopții, iar profesorul Suren Bose afirmă că nu a mai fost la Serampore din copilărie.

Orientaliștii îi povestesc întâmplarea lui Budge, care afirmă că nu există în zonă o pădure sălbatică și o clădire ascunsă în junglă. Urmele lor din pădure se pierd într-un câmp deschis, pe care nimeni nu-și amintește să-l fi străbătut. Budge îi duce pe cei trei la Chatterjî, un cunoscător al istoriei locurilor, care le spune că Nīlāmvara Dāsa fusese nobil bengalez foarte bogat, a cărui tânără soție pe nume Lila fusese răpită și ucisă de un șef de bandă musulman cu 150 de ani în urmă, iar locuința de vară a familiei fusese nimicită prin 1810. Orientaliștii decid să nu povestească nimănui întâmplarea pe care o trăiseră și despre care credeau că se datora interferenței accidentale în practicile tantrice ale lui Suren Bose. După acea întâmplare, cele patru personaje au devenit mai puțin sociabile și nu s-au mai întors la Serampore.

Naratorul părăsește Calcutta la scurtă vreme pentru a-și căuta liniștea interioară la o mănăstire hindusă din Rishikesh (oraș aflat în munții Himalaya, pe malurile Gangelui). După câteva luni de ședere acolo, în timpul unei plimbări în susul fluviului, el îi povestește acea stranie întâmplare gurului Swami Shivananda, dorind să afle dezlegarea misterului. Tânărul susținea că practicile oculte ale lui Suren Bose îi proiectaseră într-un alt spațiu și în alt timp,Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940, p. 428. dar maestrul îl contrazice, afirmând că realitatea este iluzorie și că cel care stăpânește anumite forțe oculte o poate transforma, creând o realitate aparentă.

„Tot raționamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvârșire greșit (...). Și e greșit (...) pentru că acordă oarecare realitate întâmplărilor, fie aceste întâmplări trecute, prezente sau viitoare. Dar nici o întâmplare din lumea noastră nu e reală, dragul meu. Tot ce se petrece în cosmosul acesta e iluzoriu. Și moartea Lilei, și jalea soțului ei, și întâlnirea dintre voi, oameni vii, și umbrele lor, toate acestea sunt iluzorii. Iar într-o lume de aparențe, în care nici un lucru și nici un eveniment nu e consistent, nu își are realitatea lui proprie, oricine e stăpân pe anumite forțe, pe care voi le numiți oculte, poate face orice vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparențe”,Mircea Eliade, „Nopți la Serampore”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 351. afirmă Swami Shivananda. Pentru a-i demonstra cele afirmate anterior, maestrul îl proiectează pe tânărul european în spațiul și timpul lui Dāsa, provocându-i o cădere nervoasă.

Structură Nuvela este împărțită în 9 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri.

Personaje

naratorul — tânăr orientalist român, venit de doi ani în India pentru a studia filozofiile și religiile orientale la Universitatea din Calcutta Bogdanof — orientalist rus celebru, colaborator la cele mai renumite publicații și profesorul de persană al naratorului; a fost timp de zece ani consulul Imperiului Țarist la Teheran și Kabul și își păstrase credința ortodoxă; manifestă înțelegere față de musulmanii din Persia și Afganistan, dar are o repulsie față de hindușii din Bengal Van Manen — orientalist olandez trecut de jumătatea vieții, bibliotecatul și secretarul Societății Asiatice din Bengal; a venit în India în tinerețe, a studiat limba tibetană timp de 25 de ani și a fost anterior bibliotecar al Societății teozofice din Adyar; vorbește mai multe limbi străine printre care hindi și bengaleza și este pasionat de practicile oculte Budge — industriaș milionar din Calcutta, pasionat de vânătoare; cumpărase în primii ani după război o vilă colonială în apropiere de Serampore pe care o folosea ca loc de refugiu și odihnă; își începuse cariera de industriaș în insula Java Suren Bose — tânăr profesor la Universitatea din Calcutta, își păstrase credința hindusă străveche și realiza în secret practici tantrice Swami Shivananda — învățător și lider spiritual hindus din Rishikesh, ce studiase și practicase cu mulți ani înainte tantra; renunțase la profesia de medic și la propria familie pentru a căuta iluminarea într-o mănăstire din Munții Himalaya; trăia de șapte ani într-un ashram de pe malul Gangelui Nīlāmvara Dāsa — nobil bengalez între două vârste ce a trăit cu 150 de ani înaintea întâmplărilor relatate în această nuvelă; era foarte bogat și avea o reședință de vară în apropiere de Serampore; tânăra sa soție Lila fusese răpită și ucisă de un șef de bandă musulman servitorul bătrân al lui Nīlāmvara Dāsa — vorbește o bengaleză arhaică Chatterjî — negustor de iută din Serampore, prieten al lui Budge și cunoscător al trecutului locurilor șoferul grupului — un bengalez angajat la Calcutta-Club

Scrierea nuvelei

Surse de inspirație Mircea Eliade a trăit câțiva ani (1928–1931) în India. Suferința cauzată de povestea nefericită de dragoste cu Maitreyi Dasgupta l-a determinat în toamna anului 1930 să-și caute liniștea sufletească la poalele munților Himalaya.Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940, p. 426. El a fost impresionat de orașul Rishikesh și a decis să rămână acolo pentru o perioadă. Chiar din prima zi l-a cunoscut pe învățatul Swami Sivananda (1887–1963), cu care a purtat discuții filozofice care i-au deschis gustul pentru mistica indiană. Acolo a trăit într-un kutiar ca un eremit, a urmat un regim vegetarian, a studiat cărțile sacre și practicile yoga.Zigu Ornea, „India lui Eliade”, în România literară, anul XXXII, nr. 8, 3–9 martie 1999, p. 9. () El a simțit, ca și Mihai Eminescu, o fascinație față de India teozofică și tantrică.Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, pp. 225, 256. Cu toate acestea, Memoriile lui Eliade nu menționează aproape nimic despre perioada petrecută la Rishikesh și despre discuțiile cu Shivananda.Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, pp. 225, 257, 276.

În martie 1931 s-a reîntors în Calcutta după experiența himalayană și s-a dedicat studiului pentru teza de doctorat, încercând să acumuleze tot felul de cunoștințe: „[...] această perioadă se deosebea de celelalte faze ale vieții mele în India. [...] De data aceasta, nu mai încercam să devin un altul, imitând un model indian, ci mă lăsasem atras de misterul atâtor aspecte obscure sau neglijate ale culturii indiene”.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 205. El studiază în profunzime domenii diverse: tantrism, alchimie indiană, folclor, arheologie, religii primitive etc.

Tânărul orientalist român afirmă în memoriile sale că i-a cunoscut în primăvara și vara anului 1931 pe cercetătorii Johan van Manen (1877–1943) și Leonidas Stanislas Bogdanov (1881–1945), cu care a legat o prietenie. El a început să învețe limba tibetană, încurajat de Van Manen care i-a împrumutat manuale și un dicționar.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 206.

Cei doi orientaliști aveau puncte de vedere opuse cu privire la India. Van Manen se stabilise în India în 1909, lucrând în cadrul Societății Teosofice din Adyar; după o ședere de doi ani și jumătate la Darjeeling, el s-a mutat în 1918 la Calcutta, unde a îndeplinit funcțiile de bibliotecar șef al Bibliotecii Imperiale și secretar general al Societății Asiatice din Bengal. Orientalistul neerlandez iubea India și era pasionat de cultura tibetană. El îl invita uneori la el acasă pe tânărul Eliade și-i împrumuta publicații rare din biblioteca tibetană. Orientalistul rus Bogdanov trăise patru ani în Afganistan și se stabilise după război în India, unde lucra la Consulatul Francez din Calcutta și făcea traduceri pentru „Cama Oriental Institute”. Detesta cultura și arta indiană, pe care o considera „idolatrie”, și nu suporta decât India islamică. Trăia greu la Calcutta și își dorea să plece din India. Eliade i-a scris profesorului Nicolae Iorga, recomandându-i-l pe Bogdanov pentru un post de profesor de limbi orientale la Universitatea din București, dar nu a primit nici un răspuns de la savantul român.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 209.