Uniunea statală polono-lituaniană, numită în mod oficial „Republica celor două națiuni” ori „Federația celor două națiuni” (în , în , în , în ), a fost o federație monarhică formată în 1569 de Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei și care a existat până la ultima împărțire a Poloniei din 1795. Statul federal stăpânea nu numai teritoriile care sunt acum părți ale Poloniei și Lituaniei, dar și întregul teritoriu al Belarusului și părți din Ucraina și Letonia, precum și teritoriul vestic rusesc care astăzi este regiunea Smolensk.
La început, cele două limbi oficiale erau limba poloneză (în Regatul Poloniei) și limba ruteană (în Marele Ducat al Lituaniei, locuit în majoritate de ruteni). Mai târziu, singura limbă oficială a rămas limba poloneză.
Federația a fost o dezvoltare a uniunii polono-lituaniene, uniune personală care a existat încă din 1386. Acest stat era unul dintre cele mai mari și mai bine populate din Europa medievală, și pentru mai bine de două secole a dus războaie victorioase împotriva cavalerilor teutoni, rușilor moscoviți, otomanilor și suedezilor. Sistemul politic al țării, denumit deseori democrație nobiliară sau Libertatea de Aur, era caracterizat prin reducerea prin lege a puterii monarhului în favoarea Seimului controlat de șleahtici (nobilime). Acest sistem a fost un precursor al democrației și monarhiei constituționale ca și a federalismului. Cele două state care formau federația erau în mod oficial egale. Uniunea statală polono-lituaniană este cunoscută pentru cea de-a doua constituție scrisă în lume, cât și pentru toleranța religioasă relativă, în ciuda influenței bisericii catolice în viața de zi de zi. Economia țării era bazată în principal pe agricultură. În vreme ce primul secol de existență și-a meritat denumirea de "Epocă de Aur", următoarea sută de ani a fost marcată de înfrângeri militare, reintroducerea iobăgiei și creșterea anarhiei feudale în viața politică.
Ducatul Varșoviei, înființat în 1807, își avea originile în vechea Uniune statală. Alte mișcări de renaștere națională au apărut în timpul revoltei din ianuarie (1863–1864) și la începutul deceniului al treilea al secolului trecut, când Józef Piłsudski a propus conceptul de Federație a Międzymorze (tradus aproximativ prin "între mări"). În zilele noastre, Polonia se consideră succesorul Uniunii statale polono-lituaniene, așa cum este statuat în preambulul Constituției Poloniei din 1997, în vreme ce Lituania s-a distanțat de o asociere despre care consideră că nu a fost benefică din punct de vedere istoric pentru existența sa.
Istorie
Crearea federației prin Uniunea de la Lublin din 1569 a fost una dintre realizările de seamă a ultimului rege din dinastia Jagiellon, Sigismund al II-lea Augustus. Decesul său din 1572 a fost urmat de o perioadă de trei ani de interregnum în timpul căreia s-au făcut anumite modificări constituționale, care au crescut puterea aristocrației (șleahta) și a pus bazele unei monarhii elective.
Uniunea statală a ajuns la culmea puterii în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Seimul, puternicul său parlament, era dominat de nobilii care nu s-au arătat dornici să participe la războiul de treizeci de ani, poziție datorită căreia țara a fost ferită de ravagiile acestui conflict religios care a pustiit cea mai mare parte a Europei. Statul polono-lituanian a fost capabil să facă față atacurilor Suediei, Principatului Moscovei și vasalilor Imperiului Otoman, mai mult chiar, a putut să lanseze ofensive expansioniste împotriva vecinilor săi. În timpul a mai multor atacuri împotriva Rusiei, care era slăbită la începutul secolului al XVII-lea de grave tulburări politice, polono-lituanienii au reușit să cucerească Moscova și să o stăpânească din 27 septembrie 1610 până pe 4 noiembrie 1612, când au fost alungați din oraș după reluarea luptelor de către ruși.
Puterea polono-lituaniană a început să slăbească după ce a primit o dublă lovitură la jumătatea secolului al XVII-lea. Prima a fost cea mai mare răscoală a cazacilor din ținuturile răsăritene (Kresy), răscoală sprijinită de tătarii Hanatului Crimeii, care a avut ca rezultat direct ieșirea regiunii de sub controlul polonez și intrarea ei în sfera de influență a Moscovei în 1654. A doua lovitură importantă a fost invazia suedeză din 1655 – "Potopul" – provocată de politica regilor polonezi din casa regală Vasa. Invazia suedeză a fost sprijinită de trupele principelui Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea și ale Prințului-Elector de Brandenburg Friedrich Wilhelm.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, slăbitul stat polono-lituanian de sub conducerea regelui Jan III Sobieski mai avea destulă putere să-i înfrângă pe otomani în bătălia de la Viena din 1683. În următorii 16 ani, (în timpul "Marelui război turcesc"), turcii aveau să fie împinși la sud de Dunăre, Europa Centrală scăpând definitiv de amenințarea otomană.
Din secolul al XVII-lea, statul polono-lituanian a trebuit să facă față numeroaselor probleme interne și a fost vulnerabilă la amenințările externe. Sistemul său politic destabilizat a dus țara în pragul anarhiei. Încercările de reformă, așa cum au fost cele făcute de Seimul de patru ani din 1788–1792, care au dus la proclamarea Constituției din mai 1791, au fost tardive. Țara a fost împărțită în trei etape între vecinii săi mai puternici: Imperiul Rus, Regatul Prusiei și Imperiul Austriac. Din anul 1795, Uniunea statală polono-lituaniană a fost complet ștearsă de pe harta politică a Europei. Polonia și Lituania au renăscut separat ca țări independente în 1918. Unirea de la Lublin 300px|right|thumb|Uniunea de la Lublin. Pictură de Jan Matejko. 300px|thumb|right|Federația în 1569
Unirea de la Lublin din 1 iulie 1569 a fost actul care a înlocuit uniunea personală a Regatului Poloniei și Marelui Ducat al Lituaniei cu o uniune reală bazată pe o monarhie electivă. Actul a fost necesar în urma stingerii dinastiei Jagiellonilor, regele Sigismund al II-lea August murind fără să lase urmași după trei căsătorii. S-a creat astfel Uniunea statală polono-lituaniană, numită în mod oficial „Republica celor două națiuni” ori „Federația celor două națiuni” și s-a abandonat autonomia Prusiei Regale. Ducatul Livoniei, unit cu Lituania prin Unirea de la Grodno (1566), a devenit condominium polono-lituanian.
Pactul a fost semnat la 1 iulie 1569 la Lublin, în Polonia, și a creat un stat unic, Uniunea Polono-Lituaniană. Această uniune urma să fie condusă de un singur monarh (ales de către seim) care avea să îndeplinească funcțiile de rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, cele două țări fiind guvernate cu ajutorul unui Senat și unui parlament unice. Această unire a constituit o etapă importantă în evoluția istorică a alianței și uniunii personale polono-lituaniene și a fost necesar și din cauza poziției precare a Lituaniei în conflict cu Rusia.
Eveniment crucial în istoria mai multor națiuni, Unirea de la Lublin este văzută destul de diferit de către mulți istorici. Unii o identifică drept momentul în care șleahta a ajuns la apogeul puterii ei, înlocuind monarhia absolutistă cu o oligarhie: o posibilă cauză a instabilității politice care a condus la împărțirea Poloniei, 200 de ani mai târziu. Istoricii polonezi se concentrează asupra aspectelor pozitive, subliniind crearea pașnică și rolul său în răspândirea culturii poloneze. Istoricii lituanieni, pe de altă parte, sunt mai critici la adresa unirii, subliniind că partea lituaniană a ajuns să fie dominată de Polonia.
200px|thumb|Stema Poloniei Tratatul a fost precedat de multe dezbateri, magnații lituanieni temându-se să piardă o mare parte din privilegiile lor, din moment ce Uniunea avea să egalizeze statutul lor juridic cu cel al numeroasei nobilimi poloneze inferioare. Cu toate acestea Lituania se afla pe o poziție defavorabilă în războiul cu rușii moscoviți, iar la sfârșitul secolului al XVI-lea era pe cale să piardă războiul livonian și să fie încorporată în Rusia. Nobilimea poloneză („șleahta”), pe de altă parte, nu dorea să ofere ajutor Lituaniei fără să primească ceva în schimb. Sigismund al II-lea August, rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, văzând amenințarea la adresa Lituaniei și implicit la adresa Poloniei, a susținut unirea, câștigând treptat adepți tot mai mulți, până ce la un moment dat a obținut sprijin suficient pentru a evacua cu forța proprietarii de terenuri din Ucraina (care se opuneau transferării acesteia de la Lituania către Polonia).Norman Davies, Terenul de joacă al lui Dumnezeu: O istorie a Poloniei în două volume (titlu original: "God's Playground: A History of Poland in Two Volumes"), Oxford University Press, p.153 O motivație suplimentară pentru Sigismund era faptul că nici nu avea copii ori frați care să-i moștenească tronul, fiind ultimul Iagello. Deci, uniunea a fost o încercare de a păstra continuitatea dinastiei, dincolo de limitele mariajului (uniunii personale) dintre Hedviga a Poloniei și Vladislav Iagello al II-lea (conducătorul Lituaniei). Uniunea a fost una dintre modificările constituționale necesare stabilirii unei proceduri formale pentru monarhul ales care putea astfel să domnească peste două domenii.
Seimul din 1569
În semn de protest față de presiunile mari făcute de către polonezi pentru a semna actul, lituanienii sub conducerea voievodului de Vilnius, Mikolaj Radziwill, și-au ridicat tabăra lângă Lublin la 1 martie, temându-se că Sigismund ar putea lua o decizie pe cont propriu.
Pe 26 martie, regele a fost forțat de către șleahtă să încorporeze în Lituania terenuri din sudul Podlasiei, Voliniei, Podoliei, iar regiunile din jurul Kievului la coroana Poloniei. Aceste terenuri istorice al Rusiei cuprindeau peste jumătate din Ucraina modernă, și constituiau în acel moment o parte importantă din teritoriul Lituaniei. Clasa superioară de pe aceste meleaguri era în mare măsură ruteană și era loială Lituaniei. Toți nobilii au fost obligați să jure loialitate față de Coroana Poloniei, terenurile celor care au refuzat să facă acest lucru fiind confiscate.
Lituanienii au fost forțați să se întoarcă în Seim sub conducerea lui Jan Hieronimowicz Chodkiewicz (tatăl lui Jan Karol Chodkiewicz) pentru a continua negocierile, folosind tactici ușor diferite de cele ale lui Mikolaj Radziwill. Deși șleahta poloneză voia încorporarea integrală a Marelui Ducat al Lituaniei la Coroană, lituanienii au continuat să se opună acestui lucru, și s-a convenit doar asupra unui stat federal. La data de 28 iunie 1569 obiecțiile anterioare au fost depășite, iar la 4 iulie a fost întocmit actul de unire, semnat de către rege la Castelul Lublin.
Încercările de modernizare a statului
Actul de unire de la Lublin a fost înlocuit de către Constituția din 3 mai 1791, când comunitatea federală urma să fie transformată într-un stat unitar de regele Stanisław August Poniatowski. Statutul de stat semi-federal a fost restaurat de garanțiile reciproce ale celor două națiuni.
Cu toate acestea, constituția nu a fost pusă în aplicare pe deplin iar Uniunea Polono-Lituaniană s-a destrămat la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Urmări
După Unirea de la Lublin, nobilii lituanieni au avut aceleași drepturi ca și cei polonezi, anume să se pronunțe asupra terenurilor și supușilor aflați sub controlul lor. Cu toate acestea, avansarea în viața politică dominată de comunitatea catolică a fost o chestiune diferită.