Năvodari este un sat în comuna Seaca din județul Teleorman, Muntenia, România. Până în anul 1965, localitatea s-a numit Cioara si a fost comună de sine stătătoare.
Geografie Satul Năvodari din comuna Seaca, este situat la nord de Dunăre la aproximativ 5 - 6 km, și la răsărit de Gura Oltului la 20 – 30 km, în acea parte a Munteniei neocupată de romani în urma victoriei armatei romane asupra Daciei.
Partea de sud a Munteniei, inclusiv satul Năvodari, a dispus în trecut și dispune și în prezent, de pământ de bună calitate. Până în anii 1960-1965, prin revărsarea apelor din Dunăre prin: Lacul Suhaia, Gârla Vidroiului, Gârla Lungă, Văslui și a apelor din râurile Oltul, Călmățui, Urlui, Vedea, Teleorman, în fiecare primăvară luncile primeau cele necesare dezvoltării vegetației pentru creșterea animalelor, a pomilor. Lacurile primeau apă proaspătă în care creșteau peștele ( albitură, crapi, caras, cegă, ghindari, lin, etc..), melci, scoici,etc. La margini de lacuri creșteau: trestie, papură, păpurici, iar în stufăriș trăiau păsări sălbatice (rațe, gâște, stârci, bodârlăi, lișițe, etc. ). Pădurile de stejari, de fagi și frasini împodobeau aceste pământuri, îmbogățeau zilnic atmosfera cu aer proaspăt, iar în trecut, constituiau bune ascunzișuri și puncte de apărare împotriva dușmanilor, asigurau lemnul necesar pentru construcții de locuințe ( bordeeie, colibe, adăposturi etc.) și pentru încălzirea acestora în timpul iernii.
Curgeri de apă Izvoarele care alimentează cu apă cișmelele localităților mai sus numite, râpele din jurul acestor izvoare, care probabil sunt urmele unor adăposturi umane, drumurile și potecile adânc săpate în trupurile dealurilor, denumiri ( încă păstrate de localnici ) ale unor grinduri, pâraie, lacuri, etc. cum sunt: „Grindul Ciorii”, „Limba Ciorii”, „Vadul Văzluiului”, „Vadul Racilor”, „Gârla Vidrouiului”, „Gârla Lungă”, „Pretvac”, Lacurile: „Amzei”, „Părușelului”, „Căpitanului”, „Comișanului”,„Lacul cu Nisip”, „Lacul cu trestia groasă”, „Roșia”, „Dinte Negru”, etc. Toate acestea sunt semne că pe aceste locuri au trăit oameni în vremuri trecute cu vechime întinsă peste mii de ani.
Istorie La Ciuperceni, Teleorman, la 10 m adâncime, au fost identificate unelte din piatră cioplită cu o vechime de aproximativ un milion cinci sute de mii de ani. (Observație. Localitatea Ciuperceni, până în anul 1937 când a fost inundată de apele Dunării, era situată cu aproximativ 1 km spre răsărit de locul unde se află astăzi )
Din limba daco-geților (ramură a tracilor), localnicii din marginea de nord a Dunării, inclusiv cei din Năvodari, au moștenit cuvinte ca: moș, copil, prunc, brânză, zăr, viscol, mal, mazăre, zestre, etc.
De la unele ramuri ale tracilor, localnicii din marginea de nord a Dunării, inclusiv cei din Năvodari, au moștenit „păstoritul”(creșterea oilor) și „pendularea”( adică vara locuiau în câmpie, unde creșteau vite, oi etc. și iarna acasă pe dealuri ). Acest obicei s-a menținut în Cioara și în satele învecinate, până în prima parte a secolului al XIX-lea după Hristos.
De la populațiile migratoare, care au locuit vremelnic în jurul acestor locuri, au împrumutat practica „măgurilor” (ridicarea unei movile pe un deal, folosită ca punct de observație sau ca loc de înmormântare pentru oamenii bogați ai grupului, alături de movilă se afla cimitirul unde erau înmormântați oamenii de rând). În limbajul localnicilor încă se mai păstrează denumiri ca:Măgura Ciorii (sau Măgura Pristoaselor), situată deasupra satului Năvodari Cimitirul Vechi, situat la răsărit de măgură , Măgura Vânătorilor situată deasupra comunei Vânători, Găvanul Sârbilor situat În nord vestul satului Măgura Luciei situată la sud de comuna Seaca, în jurul Lacului Lucia.
După sfârșitul războaielor daco-romane, o parte a Daciei a fost transformată în provincie romană. Cea mai mare parte a Munteniei, nu a intrat sub stăpânirea romană. Evident, administrația romană a făcut să prospere (economic, limbă, deprinderi, obiceiuri etc.) partea cucerită a Daciei. Dar, dorința de libertate, de rude și de prieteni dintre părțile cucerite și cele libere, continua să se păstreze. Dacii liberi treceau peste granițele impuse de romani și mergeau la frații și rudele lor și viceversa. Produsele romane: unelte, veșminte, podoabe, moneda romană, anumite deprinderi, limba vorbită de romani, pătrund și în lumea dacilor liberi. La rândul lor, romanii își însușesc anumite deprinderi, cuvinte și mai ales dorința de libertate, dorința de nesupunere la impozitele administrației romane. Acest fapt l-a determinat pe Traian, să construiască limesul Alutanus (drum de apărare a părților cucerite, împotriva celor care nesocoteau legile administrație romane ) Acest drum pornea de la Gura Oltului din dreptul localității Izlaz de astăzi (Jud. Teleorman), până la Caput Stenarum lângă localitatea Boița de astăzi (Jud. Sibiu). Dar limesul Alutanus nu a satisfăcut pretențiile administrației romane și de aceea cu doi ani înainte de a muri Traian (Traian a murit la 11 august 117 ), a început construirea Transalutanusului (un al doilea val de apărare situat la 20-100 km spre răsărit de primul, pe o lungime de 235 km) care ținea de la Dunăre din dreptul localității Poiana (fosta comună Flămânda) spre Roșiorii de Vede, Câmpulung Muscel, Cumidava (Râșnov Jud. Brașov) Finalizarea acestor construcții a avut loc în vremea împăratului Septimiu Sever (193-211).
În consecință, rezultă că: la răsărit de Gura Oltului și la nord de Dunăre,inclusiv pe meleagurile localităților: Cioara,Seaca, Vânători, etc. locuiau oameni nesupuși romanilor, (altfel pentru ce erau construite valurile de apărare: limesul Alutanus ? Transalutanus ? )
Pe de altă parte, atât populația supusă cât și cea nesupusă, își continuau modul lor de viață: păstoritul, agricultura, pescuitul, etc. și totdeodată nutreau ideea de libertate. Timp de peste 200 de ani dorința de libertate a dacilor supuși s-a asociat cu dorința popoarelor migratoare și a dacilor liberi de recucerire a bogatei provincii Dacia supusă romanilor. Astfel îndată după încetarea din viață a împăratului Traian(august 117), mai precis în perioada 117-119 atacurile sarmaților și roxolanilor la granițele de apus și răsărit ale Daciei, s-au asociat cu frământările dacilor supuși. În această perioadă are loc incendierea părții lemnoase a Podului de la Drobeta, construit de arhitectul grec Apolodor din Damasc. Dorința de libertate a dacilor supuși asociată cu dorința de a gusta din civilizația romană și cu dorința popoarelor migratoare pentru un trai mai bun, au făcut ca hotarele impuse de administrația romană să fie adesea încălcate. Pentru acest motiv Imperiul Roman,în vremea împăratului Aurelian, a părăsit partea Daciei situată în nordul Dunării ( a. 271 d. H. ). Pe linia de sud a Dunării, Imperiul Roman a continuat să administreze teritoriile numite respectiv: Moesia Prima, Dacia Mediteranea, Dacia Ripensis, Moesia Secundară, Scithia Minor. Locuitorii acestor teritorii erau în majoritate urmași ai tracilor. Cu toate că dacii din sudul Dunării erau administrați de romani, totuși dacii din părțile nordice ale Dunării au continuat să păstreze și să amplifice relațiile cu dacii din sud.
Cultură Un rol important în dezvoltarea relațiilor la „nord-sud de Dunăre” a avut-o răspândirea creștinismului. În anul 313 după Hristos, împăratul roman Constantin Cel Mare legiferează cultul creștin. Cu acest prilej are loc o revigorare economică a regiunilor situate la nord de Dunăre, inclusiv a meleagurilor localităților: Cioara, Seaca, Vânători.
Pentru protejarea acestor regiuni de populațiile migratoare se construiește un nou val de apărare numit Brazda lui Novac, care pornea din regiunea Mehedinți și ținea până la răsărit de Ploiești. În această perioadă, alături de populația dacă, trăiau pe margini de lacuri, râuri, populații migratoare.
O parte din aceste populații a fost asimilată de populația băștinașă și împreună cu localnicii au adoptat creștinismul. Primele biserici pe locurile mai sus numite, au fost construite cu pereți din trestie groasă și acoperite cu stuf. Astfel de biserici au existat în aceste locuri până în a doua parte a secolului al XVIII-lea.
În Cioara a existat biserica din trestie alături de izvorul de apă al Cișmelei, până în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Pe locurile prielnice vieții zilnice, unde astăzi se află localitățile: Năvodari (fostă comuna Cioara), Vânători, încă înainte de primul mileniu, au trăit oameni. Acești oameni pentru a-și asigura traiul zilnic, s-au ocupat cu creșterea vitelor, pescuit, agricultură.
Unele localități din această parte a locului, au apărut mai recent. Astfel, orașul Turnu Măgurele a fost întemeiat în anul 1836, după tratatul de la Adrianopol, comuna Traian, care se află la apus de Seaca, s-a născut mai întâi sub numele de Suraia la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca urmare a împroprietăririlor: după legea lui Cuza și după victoriile de la Plevna.
Comuna Lisa, care se află la răsărit de comuna Vânători, a apărut la sfârșitul sec. al XVIII-lea, ca urmare a refugiaților din Comuna Lisa situată la poalele de nord a Carpaților, aflată la vremea aceea sub stăpânire Austro-Maghiară. Oamenii acestor meleaguri făceau parte din neamul tracilor, care la rândul lui era format dintr-un mare număr de triburi întinse într-o bună parte a Europei și în partea de sud-vest a Asiei. Dintre aceste triburi amintim: odrizii, bessii, triballii, moesii, geții, dacii. Aceste triburi uneori colaborau și se sprijineau reciproc, alteori se ciocneau între ele pentru locuri mai bune de trai. În fruntea tribului se afla șeful tribului care era unul din cei mai bogați membri. În memoria șefilor de trib se construiau „morminte princiare” Exemple în acest sens sunt mormintele descoperite la Agighiol, Peretu.
Pe de altă parte, popoare din centrul și din sudul Asiei, împinse de nevoia de condiții mai bune de trai, au năvălit în părțile Europei, inclusiv în locurile ocupate de urmașii dacilor. Populațiile migratoare se așezau de obicei pe văile cursurilor de apă alături de satele băștinașilor. Relațiile dintre populațiile migratoare și cele băștinașe erau ca cele de la stăpân(populația migratoare) la supus(populația băștinașă). Populația băștinașă prefera relațiile cu populația migratoare care erau mai avantajoase decât cele cu administrația romană. Relațiile cu populațiile migratoare aveau la bază regula adresată supușilor: „Ieșiți, semănați și secerați. Noi vom lua numai jumătate ca dare.”
În timpul cât locuiau în sate apropiate, populația migratoare și cea autohtonă, își împrumutau reciproc deprinderi, obiceiuri, cuvinte. Iată exemple de denumiri ale unor râuri și lacuri, rămase de la cumani: Coman, Călmățui, Bercelui, Vaslui, Urlui. Practica „măgurilor” este probabil obicei împrumutat de la populațiile migratoare care practicau „kurganele”.
Oamenii acestor locuri, care erau apți de luptă (și în special tineretul), au răspuns cu riscul vieții la chemările conducătorilor în cazuri de apărare a teritoriului sau în cazuri de eliberare de stăpânire străină.
Astfel pentru obținerea independenței față de stăpânirea turcească, din Cioara au luat parte în confruntările de la Plevna, printre alții: Ciobanu Marin, Dincă Petre, Neacșu Marin, Mitruș Niculae, Mitruș Ivan, Mitruș Mihalache. Primii trei au decedat în timpul confruntărilor, urmașii lor ca și cei rămași în viață au fost împroprietăriți cu loturi de pământ de circa 3 – 5 hectare. În această perioadă Mitruș Niculae și Mitruș Ivan devin săteni împroprietăriți ai comunei Suraia care lua ființă în acele vremuri. Tot în acele vremuri, Trandafir Gheorghe din Lisa, viitorul socru al lui Mihalache Ion din Cioara ( n.1863- m.1958 ), devenea sătean împroprietărit al comunei Suraia. Se stabilesc de asemenea în acele vremuri cu domiciliul în Cioara: Ștefan Marioara, Florea Oancea (poreclit Florea Izlăzeanu) și Ștefan Spaloghe, veniți din Izlaz, ai căror părinți erau împroprietăriți pe raza comunei Cioara
Participarea în războaie