Revoluția rusă din 1905

Revoluția Rusă din 1905 (), cunoscută și ca Prima Revoluție Rusă (), a fost o revoluție desfășurată în Imperiul Rus, care a început la 22 ianuarie 1905 și a dus la instaurarea unei monarhii constituționale în baza Constituției Ruse din 1906, prima constituție formală a țării.

Revoluția a fost caracterizată de tulburări politice și sociale de masă, inclusiv greve muncitorești, răscoale țărănești și revolte militare îndreptate împotriva țarului Nicolae al II-lea și a autocrației, care au fost constrânși să creeze Adunarea Legislativă a Dumei de Stat și să acorde anumite drepturi, deși acestea au fost ulterior limitate sau golite de conținut.

În anii care au precedat revoluția, țăranii sărăciți deveniseră tot mai nemulțumiți de represiunea exercitată de marii proprietari și de menținerea unor relații semifeudale. Nemulțumirea a fost amplificată de pierderile tot mai mari ale Rusiei în Războiul Ruso-Japonez, de condițiile precare de muncă și de șomajul urban.

La 9 ianuarie (stil vechi)/22 ianuarie (stil nou) 1905, zi cunoscută drept „Duminica Însângerată”, o procesiune pașnică de muncitori, condusă de Gheorghi Gapon, a fost întâmpinată cu focuri de armă de către gărzi în fața Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg. Demonstrații ample și greve tradiționale s-au extins în întreg imperiul și au fost reprimate cu brutalitate de trupele țariste. În iunie, marinarii de pe cuirasatul Potemkin s-au răsculat, iar în octombrie o grevă a lucrătorilor feroviari s-a transformat într-o grevă generală la Sankt Petersburg și Moscova. Muncitorii urbani aflați în grevă au creat consilii, inclusiv primul Soviet al Deputaților Muncitorilor din Sankt Petersburg, pentru a-și coordona acțiunile. Influența partidelor revoluționare, în special a Partidului Socialist Revoluționar și a Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus, a crescut rapid. În același timp, organizația reacționară și promonarhistă cunoscută sub numele de Sotniile Negre a început atacuri împotriva intelectualilor, revoluționarilor și populației evreiești.

Ca răspuns, țarul a emis „Manifestul din Octombrie”, prin care promitea crearea unei adunări legislative, încetarea cenzurii și a încălcărilor libertății de asociere, precum și extinderea dreptului de vot. Constituția, redactată de Serghei Witte și promulgată la 23 aprilie (stil vechi)/6 mai (stil nou) 1906, nu a pus capăt tulburărilor, deoarece revoluționarii antimonarhiști au continuat să ceară convocarea unei adunări constituante. Mișcarea pentru reformă s-a fragmentat între facțiunea conservatoare a octombriștilor și cea liberală a cadeților, iar stânga s-a împărțit între moderați, mulțumiți de reforme, și radicali care doreau răsturnarea completă a țarului. Revoluția s-a stins treptat sub efectul represiunii dure, pe măsură ce trupele s-au întors după încheierea Războiului Ruso-Japonez în septembrie 1905. În pofida participării populare, Duma nu a fost capabilă să adopte legi în mod independent și a intrat frecvent în conflict cu țarul, care, în iulie 1906, a dizolvat prima Dumă și l-a numit pe Piotr Stolîpin prim-ministru, acesta inițiind restaurarea regimului autocratic. În iunie 1907, a fost dizolvată și a doua Dumă, iar sistemul electoral a fost modificat în favoarea claselor avute, ducând la lovitura de stat din iunie 1907.

Numeroși istorici consideră că Revoluția din 1905 a pregătit terenul pentru Revoluția Rusă din 1917, care a dus la abolirea monarhiei, executarea țarului și instaurarea unui stat socialist. În cadrul revoluției din 1905 existau deja apeluri ca țăranii și muncitorii să preia puterea prin forță, însă mulți dintre revoluționarii care ar fi putut juca un rol conducător se aflau atunci în exil sau în închisoare. Vladimir Lenin a descris ulterior în mod celebru Revoluția din 1905 drept „repetiția generală” fără de care „victoria Revoluției din Octombrie din 1917 ar fi fost imposibilă”. Circumstanțele generale Pentru cadrul general al evenimentelor, vezi și "Istoria Rusiei, 1892-1917". Deși revoltele și răscoalele au reprezentat fenomene obișnuite în Imperiul Rus, tulburările majore au fost rare în deceniile de dinaintea anului 1905. Nemulțumirile politice au apărut și au crescut în continuu de la controversata emancipare a iobagilor din 1861 făptuită de țarul Alexandru al II-lea. Emanciparea a fost incompletă, limitată din punct de vedere juridic și tehnic de despăgubirile pe care erau îndreptățiți să le primească dvorianstvo – nobili latifundiari și foști stăpâni de iobagi. Drepturile oamenilor de rând erau încă limitate de o serie de restricții și obligații care erau structurate rigid de către apartenanța la o clasă socială anume.

Emanciparea a fost doar una dintre schimbările guvernamentale, legale, sociale și economice care au început în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea, care trebuia să imprime dezvoltarea imperiului, de la statutul de stat absolutist feudal la aceea de țară capitalistă cu o economie de piață. În timp ce aceste schimbări au liberalizat structurile economice, sociale și culturale, sistemul politic a rămas practic neschimbat. Încercările de reformă în domeniul politic au întâmpinat rezistența fermă a monarhiei și a birocrației. Chiar și consensul asupra dezvoltării era limitat. De exemplu, mai puțin de patruzeci de provincii aveau formate zemstvo (consilii locale), și aceasta la cincizeci de ani de la promulgarea legii care permitea alegerea acestor consilii. Speranțele tot mai mari, limitate de introducerea măsurilor progresiste insuficiente, au produs frustrări și, în cele din urmă, au produs revolte. Credința comună a celor care se revoltau era că obiectivul pământ și libertate nu putea să fie sadisfăcut decât prin revoluție.

Revoluționarii activi erau găsiți aproape în exclusivitate în rândul intelectualilor. Mișcare a fost cunoscută ca narodnicestvo, narodnicism sau populism revoluționar. Mișcarea narodnicilor nu a fost una a unui grup singular sau unit, ci mai degrabă o tendința a unui mare număr de grupuri separate radicale, fiecare dintre ele cu propriul program politic și economic. Rădăcinile ideologice revoluționare puteau fi găsite în lucrările de dinaintea abolirii iobăgiei ale aristocratului Alexandr Herzen despre socialismul european și colectivismul țăranilor slavi. Herzen considera că societatea rusă era încă pre-industrială și prezenta în mod idealist narodul și obșcina (obștele sătești) ca singurele baze ale schimbărilor revoluționare, de vreme ce, în acele timpuri, țării îi lipsea un proletariat industrial suficient de numeros și de organizat.

Alți gânditori au afirmat că țăranii ruși era o forță extrem de conservatoare, loiali numai propriilor familii, sate sau obști. Acești gânditori considerau că țăranii erau interesați numai de proprietatea lor funciară și că erau nepăsători, sau se oponeau democrației și liberalismului vest-european. Ideologii ruși de mai târziu au pus accentul pe o elită revoluționară, concept care și-a găsit aplicarea practica în Revoluția din Octombrie.

Pe 1 martie (stil vechi) 1881, Alexandru al II-lea a murit într-un antentat cu bombă pus la cale de către membrii organizației Narodnaia volia, o facțiune a celui de-al doilea partid Zemlia i volia. La tron i-a urmat țarul Alexandru al III-lea, un om profund conservator, care a fost puternic influențat de Constantin Pobedonosțev, un a adept al guvernării autocrate.

În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, poliția politică rusă, Ohrana, s-a dovedit foarte eficientă în înăbușirea în întreaga țară atât a mișcărilor revoluționare, cât și a celor proto-democratice. Ohranka a răvășit întreaga intelectualitate rusă prin condamnări la închisoare sau exiluri interne sau externe. Au fost luate măsuri legislative împotriva nerușilor și a credincioșilor altor culte decât ortodoxia rusă. Evreii ruși au avut de suferit în mod special. Intelectualii, nerușii și evreii au emigrat în numerose cazuri pentru a scăpa de persecuții. Exodul intelectualilor ruși în occident i-a pus pe aceștia în contact cu marxismul. Primul grup marxist rus a fost format în 1884, deși nu a avut un număr semnificativ de membri până în 1898.

Într-un contrast izbitor cu stagnarea socială din deceniile al nouălea și și al zecelea al secolului al XIX-lea, a apărut un uriaș salt înainte al industrializării Rusiei, comparația făcându-se cu nivelurile tehnologice relativ scăzute ale țării în acele timpuri. Această creștere a fost accelerată de construirea căii ferate transsiberiene în ultimii ani ai secolului al XIX-lea și de reformele aduse de "sistemul Witte ". Serghei Witte, care a fost numit ministru de finanțe în 1892, a trebuit să facă față unui deficit bugetar constant. El a considerat că soluțiile problemei erau dezvoltarea economică și atragerea de investiții străine. În 1897 el a stabilit convertibilitatea rublei în aur. Creșterea economică a fost concentrată în câteva regiuni, printre care Moscova, Sankt Peterburg, Kiev și Baku. Aproximativ o jumătate din capitalul investit era capital străin, iar prezența experților și antreprenorilor străini devenise vitală.

Până în 1905, grupurile revoluționare și-au revenit după loviturile primite cu zece ani în urmă. Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia de orientare marxistă a fost fondat în 1898, pentru ca numai după cinci ani să se rupă în două facțiuni importante: a menșevicilor și a bolșevicilor. Vladimir Ulianov (Lenin) a publicat în 1902 lucrarea Ce este de făcut?. Partidul Socialist Revoluționar (eserii) a fost fondat în Harkov în 1900, iar aripa sa militară, Organizația combatantă (Boevaia Organizațiia), s-a făcut vinovată de asasinarea a numeroase personalități politice până în 1905, dar și după acest an, printre care și doi miniștri ai internelor, Dmitri Sergheevici Sipiaghin în 1902 și succesorul lui, Viaceslav von Plehve, în 1904. Aceste asasinate au făcut guvernul să dea și mai multă putere poliției.

Războiul ruso-japonez, foarte popular la început, a devenit în scurtă vreme o sursă de nemulțumiri populare, odată ce au apărut primele insuccese majore militare. Țăranii nemulțumiți de inechitățile eliberării din iobăgie s-au răsculat în întreaga țară, dând foc la ferme. Creșterea economică din anii 1890-1900 s-a transformat în depresie, iar muncitorii au început să-și exprime din ce în ce mai puternic revendicările economice și politice. În 1903, o treime din armata imperială din vestul Rusiei era angajată în "acțiuni represive".

Țarul Nicolae al II-lea s-a suit pe tron în 1894. La fel ca și predecesorii săi, și el s-a opus cu îndărătnicie oricăror reforme politice.

A fost revoluție?

Pe 9 ianuarie (stil vechi)/22 ianuarie (stil nou), în ziua cunoscută sub numele de "Duminica însângerată", a avut loc la Sankt Peterburg o mare demonstrație populară. Marșul de protest a fost dispersat în forță de cazaci, chiar în fața Palatului de Iarnă al țarului. Numărul victimelor variază de la o sursă la alta, dar este în general acceptată cifra de o mie de morți și răniți.

Acest eveniment a fost scânteia care a aprins revolta în societatea rusă. Fiecare grup protestatar avea propriile lui țeluri, chiar în cadrul aceleiași clase sociale, și fiecare lupta pentru atingerea obiectivelor fără nici o cooperare sau coordonare între nemulțumiți. Cele mai importante grupuri protestatare erau cele ale țăranilor (obiective economice), ale muncitorilor industriali (obiective economice și antiindustrialiste), ale intelectualilor și liberalilor (drepturi cetățenești), ale militarilor (obiective economice) și cele ale minorităților naționale (drepturi politice și culturale).