Sindicatul Artelor Frumoase (S.A.F.) a fost înființat la 12 martie 1921, în București, din inițiativa unor artiști, având în fruntea lor pe Arthur Verona, Camil Ressu și Ion Theodorescu Sion.
Sindicatul Artelor Frumoase a publicat revista Pictura și sculptura, „pentru propaganda și cultura artistică”.
1921 - Înființare O dată cu terminarea primului război mondial, Bucureștiul a redevenit centrul vieții artistice, aici s-au polarizat, așa cum a fost și înainte de război, majoritatea sculptorilor și pictorilor din România. Bucureștiul a dat tonul ca și înainte în materie de artă. Prin comparație cu deceniile trecute în care mișcarea artistică a fost dominată de personalități marcante care s-au grupat în Societatea Tinerimea artistică, care era promotoarea de necontestat a artei de valoare, după război a existat o luptă între artiști care s-au scindat în fel și fel de grupări și fracțiuni care aveau diferite aspirații și orientări. Opiniile acestora au fost promovate cu cerbicie de către reprezentanții lor, deseori având conotațiile violente ale unei polemici duse la extrem, fapt nemaiîntâlnit până la acel moment.Petre Oprea... Incursiuni..., pag. 74
Toată această stare de fapt, a dus la o învrăjbire a artiștilor și la înveninarea atmosferei de colaborare, fără ca dorința de a se grupa într-o asociație să fie alterată. În acele timpuri apăruse ideologia socialistă care a câștigat mulți aderenți, mișcarea sindicală fiind în expansiune. Condițiile social-economice erau unele destul de dure și raporturile artiștilor cu autoritățile au ajuns la o maximă încordare, astfel încât, s-a impus cu necesitate ca ele să fie reglementate printr-o organizație reprezentativă. Dezideratul acesta devenise mai actual ca niciodată. Ca urmare, câțiva artiști cu idei progresiste au luat inițiativa realizării acestei dorințe devenite generală. Ca atare, în ziua de 12 martie 1921, s-a organizat în Sala Esarcu a Ateneului Român, o mare adunare a sculptorilor, pictorilor și graficienilor, care a fost prezidată de Arthur Verona. Scopul principal a fost înființarea Sindicatului artelor frumoase din România. Așa cum a fost definit în statutul de constituire conceput de Camil Ressu și Ion Theodorescu-Sion, scopul era „... Apărarea intereselor morale și materiale ale artiștilor; Strîngerea legăturilor de colegialitate și solidaritate profesională; Ridicarea și menținerea prestigiului și demnității corporațiunei; Îndrumarea profesională a membrilor sindicatului prin crearea de biblioteci tehnice, publicațiuni periodice, conferințe și orice alte mijloace destinate să ducă la atingerea acestui scop; Crearea unei case de ajutor și pensiuni pentru membrii sindicatului;... etc.”Petre Oprea... Incursiuni..., pag. 75
A existat și un amendament cerut de majoritatea prezentă, includerea textului „... Chestiuni de politică nu vor face niciodată și sub niciun cuvânt obiectul dezbaterilor sau manifestărilor de orice fel ale sindicatului, comitetelor sau delegațiunilor sale.” Dezbaterile au generat un entuziasm general și ca urmare s-a trecut la alegerea celor unsprezece membri care au format primul comitet de conducere al sindicatului. Cu toate că statutul prevedea alegerea unui comitet pentru doi ani, s-a votat alegerea unuia doar pentru un an. S-au făcut listele de candidați și s-a trecut la vot. Au fost aleși: Arthur Verona, Alexandru Satmari, Traian Cornescu, Marius Bunescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Dimitrie Serafim, Oscar Han și Ion Țincu. A rămas să se aleagă la o dată ulterioară încă doi membri în locul celor care au fost în balotaj. S-au ales și cenzorii sindicatului - Ipolit Strâmbulescu, Cornel Medrea și Ștefan Dimitrescu. Tribunalul arbitral a fost format din Jean Alexandru Steriadi, Ion Theodorescu-Sion și Frederic Storck. Cei doi membri ai comitetului de conducere care au fost aleși ca urmare al balotajului, au fost Nina Arbore și Francisc Șirato.
S-au purtat discuții pentru alegerea forului de conducere - președinte, vicepreședinți, secretar și casier, conform articolului nr. 15 din statut. A rezultat Camil Ressu ca președinte, vicepreședinții Dimitrie Serafim și Ion Țincu, Marius Bunescu ca secretar și Traian Cornescu, casier.Petre Oprea... Incursiuni..., pag. 76
Nicolae Tonitza a declarat în ziarul Avîntul, salutând constituirea Sindicatului, că „... în comitetele alese pînă acum să conducă acest sindicat pe un timp de un an, se găsesc destule elemente vrednice de toată încrederea, eșite prin votul adunării, atît din mijlocul Artei române, cît și din acela al Tinerimii. ... Înfrățirea aceasta, între atîtea energii vrăjmașe pe terenul esteticii... este un gest care merită toată stima, căci introduce în raporturile de la om la om acea demnitate europeană de care se simțea atîta nevoie în mediul artistic românesc”.N. N. Tonitza în Avîntul din 26 mai 1921, articolul intitulat În marginea expozițiilor. Sindicatul artiștilor plastici.
Președinți 1921 — 1922 - Camil Ressu
Comitetul ales încă din primul moment, pe lângă îndeplinirea sarcinilor statutare, s-a concentrat pe acțiuni menite de a spori numărul de membri ai Sindicatului prin atragerea lor în organizație, atât în București, cât mai ales din România. În același timp s-a preocupat în a crea un statut juridic corespunzător S.A.F. (Sindicatul Artelor Frumoase) în vederea creării unei baze legale pe care să se bazeze toate acțiunile viitoare. Cea mai importantă preocupare pentru toamna anului 1921 a fost, participarea Sindicatului la Congresul general al artiștilor care era patronat în acel moment de către Octavian Goga, ministru artelor. Cu această ocazie Sindicatul și-a propus ca delegații săi să susțină în mod oficial rostul, menirea și importanța organizației nou înființate în contextul artelor plastice din România. Delegații Sindicatului au fost Camil Ressu, Arthur Verona, George Demetrescu Mirea, Oscar Spaethe, Teodorescu-Sion, Marius Bunescu, Oscar Han, Dimitrie Serafim, Nicolae Teișanu, Dimitrie Paciurea, Costin Petrescu, Cornel Medrea, Alexandru Satmari, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Dărăscu, Traian Cornescu, Ștefan Popescu, Ipolit Strâmbulescu, Frederic Storck, Theodor Pallady și Gabriel Popescu.Petre Oprea... Incursiuni... pag.89Informații preluate de Petre Oprea de la Arhivele Statului, București, Fond Direcția generală a artelor, dosar 712/921, fila 18 Afirmațiile lui Petre Oprea au susținere documentară prin adresa comitetului SAF către Ministerul artelor din 28 iunie 1928, prin care acesta solicită ca pe ordinea de zi a congresului, din acel an, să apară și următoarele puncte de discuții:
apărarea intereselor morale și materiale a profesiunii noastre; garantarea legală a drepturilor de proprietate artistică și extinderea asupra succesorilor; crearea unei case de ajutor și pensiuni în beneficiul artiștilor pictori și sculptori; crearea unui local de expoziții; conlucrarea tuturor elementelor artistice din țările alipite pentru a ajunge la legăturile de solidaritate a tuturor artiștilor prin aderarea la sindicatul nostru central și la toate asociațiile noastre artistice.Adresa din 28 iunie 1928 se găsește în original la Arhivele Statului Fond Direcția generală a artelor, dosar 712/921, fila 79 Ca urmare, au apărut articole de presă scrise de câțiva cronicari de artă, gazetari și de către unii pictori. Cel mai entuziast dintre aceștia a fost Nicolae Tonitza care a cerut printr-o scrisoare adresata lui Marius Bunescu în 26 noiembrie 1921, aflat în poziția de secretar al SAF, ca „... să-mi dai tu, din cînd în cînd temele de dezvoltat în favoarea sindicatului și pe care eu le-aș ignora din bîrlogul meu de aici [Vălenii de Munte, n.a.]... căci țin cu toată inima să dau și eu un concurs efectiv sindicatului nostru.”Petre Oprea... Incursiuni... pag. 77Adresă aflată azi la Muzeul Național de Artă al României, Fond Galeria națională, dosar Bunescu nr. 6, fila 9 Chiar dacă pregătirile SAF pentru congres au fost importante, congresul a fost amânat, fapt care a dus la discuții aprinse cu privire la poziția organizației vis-a-vis de autorități. Acestea au fost influențate și de cunoașterea cvasiunanimă a opiniilor lui Octavian Goga, care nu dorea ținerea congresului, el fiind convins că desfășurarea lui va da naștere la atitudini revendicative și net ostile oficialității. Toate aceste realității, ce nu puteau fi negate, au determinat o scădere a coeziunii dintre membrii organizației, toate discuțiile purtându-se într-o atmosferă plină de venin și suspiciuni. Camil Ressu era cunoscut ca o persoană irascibilă și autoritară, I. Țincu avea îngustimi academiste retrograde și Theodorescu-Sion era un veșnic opoziționist cu veleități manageriale.
În mandatul lui Camil Ressu, 1921-1922, Sindicatul a înregistrat un singur succes prin obținerea din partea Ministerului artelor a unei subvenții pentru închirierea unei săli de expoziții aflată în clădirea de pe strada Corăbiei nr. 6.Lucifer în revista Rampa din 3 decembrie 1922, articolul „Ați uitat SAF, domnule ministru.”
1923 — 1927 - Marius Bunescu
În primăvara anului 1922 a avut loc alegerea unui nou comitet de conducere ca urmare a demisiei lui Camil Ressu cu câteva luni înainte. Acesta era nemulțumit de opiniile potrivnice pe care le aveau colegii lui din comitet. A fost ales Marius Bunescu care datorită unei firi mai ponderate reușise să concilieze unele antagonisme apărute până în acel moment între membrii comitetului. Secretar a fost numit Corneliu Michăilescu. Însă, în continuare SAFul a fost măcinat de șicanele făcute de Ion Theodorescu-Sion care afișa mereu o poziție opoziționistă din cauza nemulțumirilor pe care le avea cu privire la rolul, oarecum marginal, pe care-l avea în cadrul noului comitet. Din această cauză, la un moment dat, Bunescu a ajuns într-o stare de disperare și și-a dat demisia. Cu demisia pe masă, comitetul SAF întrunit în data de 30 mai 1922 a respins cererea în unanimitate.Muzeul Național de Artă al României, Fond Galeria națională, dosar Bunescu nr. 6, fila 209Petre Oprea... Incursiuni... pag. 78
Spiritele s-au mai domolit și ca urmare Ministerul artelor care subvenționase plata chiriei sălii de expoziții din Strada Corăbiei nr. 6 cu suma de 50,000 lei, a promis că va prelungi subvenția pentru anii care urmau. Faptul a devenit realitate însă suma alocată a fost doar de 10,000 lei. Ca supliment, oficialitatea a promis alocarea unei sume de 280,000 lei „... ca un fond de ajutorare și împrumuturi în cazuri grave”.Informații preluate de Petre Oprea de la Arhivele Statului, București, Fond Direcția generală a artelor, dosar 96/927 si 136/928, fila 18 În plus de toate acestea, s-a promis stabilirea unei sume care era dislocată direct din bugetul statului, ca o subvenție, pentru fondul de pensii al artiștilor.
Sindicatul a reușit în această perioadă să distribuie membrilor, la prețuri mici, materiale pentru sculptură și pictură de proveniență externă. Organizația nu a uitat și de latura propagandistică, care urmărea influențarea presei pentru a stârni interesul autorităților în vederea susținerii SAF. Mesajele date de Tonitza în acest sens sunt edificatoare „... trebuie să facem pe toată lumea să înțeleagă, prin orice mijloace, că arta este, pentru a întrebuința expresia epocii, un articol de primă necesitate și că artistul e un element util, de care societatea nu se poate dispensa decît cu riscul de a renunța la satisfacțiile sufletești înalte, care, singurele, dovedesc diversele grade de civilizație în istoria noroadelor și le determină”Informații preluate de Petre Oprea de la Arhivele Statului, București, Fond Direcția generală a artelor, dosar Bunescu, nr. 6, filele 9-10.Petre Oprea... Incursiuni... pag. 90