Nowruz

Nevruzul din kurdă și turcă (sau Nowruz din persană, azeră, turkmenă și uzbecă ) este o sărbătoare închinată focului și purității care coincide, conform calendarului solar iranian, cu prima zi a anului. Își are originile în zoroastrism, aparent cea mai veche religie a omenirii Rivală e religia iudeo-creștină, care a început cu Decalogul dat lui Moise pe muntele Sinai/ Horeb (vezi: Exod 19-24 și Deuteronom 5). , religia popoarelor din Asia Centrală, Iran (Kurdistan) și Azerbaidjan, fondată de către profetul persan Zarathustra (Zoroastru), ale cărui învățături au fost scrise în Avesta, la începutul mileniului II î.Hr., fiind o religie caracterizată de dualismul binelui și răului; adepții săi îl venerează pe Ahura Mazda.

Numele sărbătorii este dat, de fapt, de un cuvânt compus, de origine persană, format din cuvintele nev – „nou” și ruz – „zi”, cu înțelesul de „ziua cea nouă”. Prin chiar etimologia cuvintelor care intră în alcătuirea denumirii sale, sărbătorea implică, așadar, ideea de renaștere, de reînnoire, de început al unui nou ciclu.

Sărbătoarea, care în Iran se numește Nowruz și simbolizează urcarea pe tron a regelui Jamshid, poartă în unele zone din Anatolia numele de Mart Dokuzu ("9 martie") sau Bereket Bayramı ("Sărbătoarea Belșugului"); ei îi sunt atribuite semnificații religioase care se asociază tot cu ideea de început, de schimbare, de trecere la o nouă etapă sau la un nou ciclu; ea este asimilată, de pildă, cu ziua de naștere a califului Ali, cu ziua căsătoriei sale cu Fatima, cu ziua în care Dumnezeu a făcut ca ziua să fie egală cu noaptea sau cu ziua în care a încetat potopul, iar arca lui Noe a ajuns pe uscat; în plus, pentru turci reprezintă și ziua elibărării din valea Ergenekon. Din punct de vedere astronomic, această zi reprezintă venirea primăverii astronomice, moment ce coincide cu echinocțiul de primăvară și ieșirea Soarelui din zodia Peștilor, concomitent cu intrarea sa în zodia Berbecului.

Tot Zoroastru este și cel care a făcut ca ziua în care se sărbătorește Nevruzul să coincidă cu ziua echinocțiului de primăvară, care este o veche sărbătoare a începutului acestui anotimp, închinată de asemenea focului, ce poate fi interpretată ca începutul anotimpului când Binele răpune Răul și ca o ocazie de comemorare a ultimei zile de existență a lumii, respectiv prima zi a vieții veșnice. O alta credință zoroastriană este și cea conform căreia exact la jumătatea zilei de Nouruz, revine de sub pământ Rapithwa, spiritul aducător de căldură și lumină.Bageacu 2003:6

Nevruzul în Iran

Nouruzul este, de fapt, o parte a unei serii de ceremonii la care participarea este aproape unanimă. Sărbătorirea începe cu charșambe-ye suri, ultima zi de miercuri din an, unde este foarte evident cultul focului; în această zi există obiceiul ca oamenii să aprindă un foc peste care sar. Conform credinței zoroastriene, sufletele morților coboară pe pământ pentru zece zile, veghind asupra vieții. Acest eveniment trebuie întâmpinat într-un mod special și, în același timp, demn; așadar pentru satisfacerea acestor cerințe, prezența focului sfânt și creator este imperios necesară.

Deși pe parcusul timpului au intervenit diverse schimbări în ceremonialul focului, ajungându-se la un anumit specific, în funcție de zonă, trăsăturile sale esențiale și credința în el continuă să dăinuie prin diverse obiceiuri. Un alt obicei presupune ca cel mai respectat bărbat din familie să aprindă, la lăsarea serii, trei sau șapte gramezi de vreascuri. Acesta le aprinde pe rând, sare apoi peste ele, acțiune ce este repetă apoi și de toate celelalte persoane prezente, prilej cu care se recită în cor, în funcție de zonă, diverse versuri, ca de exemplu: „Du-te tristețe, vino bucurie./Pleacă săracie, apropie-te pâine./Ia-mi paloarea focule, dă-mi roșeața ta !”; “Ție gălbeneala, mâhnirea, mie roșeala și bucuria.”Bageacu 2003: 13-14.

Masa Haft Sin Ajunul Nouruzului este momentul în care întreaga casă este luminată, fiind momentul în care este pregătită masa haft sin (”șapte sin-uri”), adică o țesătură ce se întinde pe covor peste care se așează o oglindă, lumânari în număr egal cu cel al membrilor familiei, care vor arde pentru sănatatea acestora E recomandat ca acestea să fie lăsate să se consume până la capăt, iar dacă este absolut necesar, să fie stinse; din respect pentru foc, nu vor fi stinse prin suflare, ci se va cuprinde flacăra între două frunze verzi., un Coran, o pâine mare, un vas cu apă pe care plutește o frunză după mișcarea căreia se va stabili exact momentul intrării Soarelui în zodia Berbecului (moment ce se mai stabilește și prin rotirea unui ou pe suprafața oglinzii), o sticlă cu apă de trandafiri, fructe, un pește mic, viu de culoare roșie, lapte acru, lapte dulce, brânză, ouă roșii și cele șapte alimente al caror nume în limba persană începe cu litera S și se scriu cu litera ’’sin’’, de unde vine și numele mesei. Aceste alimente sunt:

sepand (plantă medicinală, folosită în medicina populară despre care se crede că are puteri miraculoase și că apără de deochi), sib (măr), siyah-dane (semințe negre, de la diverse plante), senged (măslină sălbatică), somaq (un condiment ce se obține măcinând un anume fruct roșu, acrișor), serke (oțet), sir (usturoi), sabzi (grâu sau linte încolțite), samanu (mâncare tradițională, preparată din zeamă de grâu încolțit și făină).

Același platou haft sin este regăsit și pe sofre-ye xage xezr – masa lui Khezr prooroc musulman ce nu este amintit printre prorocii din Biblie și Coran, fiind asemănat cu Sființii Ilie și Gheorghe din religia creștină; este închipuit ca o ființă care nu are caracter divin, dar este nemuritoare și are puteri miraculoase, protejându-i pe drumeții care se află în pericol de moarte în pustiu, care are un caracter mai neobișnuit și se pregătește în ultima zi de vineri din an. Pe această masă se mai găsește și shirberengi (orez cu lapte), spanac și încă un preparat din mazăre și ceapă, ce poarta numele de qaviyat, în care Khezr își lasă amprenta degetului pentru a arăta ca a fost prezent.

Momentul intrării în Noul An trebuie să îi surprindă pe toți membrii casei în jurul acestei mese, ținând în mână bani, existând credința că în caz contrar, persoanele respective vor petrece anul printre străini. Tot în această clipă, femeile trebuie să poarte la gât o agrafă de lemn, căci altfel lucrurile nu vor merge bine în anul care vine. Se spune că exact în momentul schimbării anului, cei cu temperament coleric, se vor grăbi să guste din laptele acru, iar flegmaticii din cel dulce.Bageacu 2003:18-21

Nevruzul în Turcia

În spațiul turcic, Nevruzul continuă să dăinuie prin tradițiile sale, însă este perceput diferit de către fiecare grup și sectă în parte, de unde și diferențele între modurile în care oamenii sărbătoresc această zi; în unele regiuni, această celebrare este foarte însuflețită, pe câtă vreme în altele trece aproape neobservată sau este marcată de reculegere și melancolie. În unele zone se organizează petreceri în aer liber, cu cântece, dans și voie bună. În alte zone este vorba de o zi dedicată celor plecați din această lume, care se celebrează prin vizite la cimitir și pomeni pentru sufletele celor decedați.

Există însă elemente comune, observate la toată populația care sărbătorește Nevruzul, indiferent de cultul de la care se revendică sau de zona geografică în care se află. Printre aceste elemente se numără venerarea strămoșilor și a persoanelor decedate, dar și încrederea în forțele focului și apei.

Grupurile Alevi-Bektași, grupuri religioase de esență turcmenă, cu rădăcini sufıte, dar și cu influențe șiite consistente, consideră că această zi este ziua de naștere a califului Ali și ziua căsătoriei sale cu Fatima, fiica Profetului Muhammad, în timp ce pentru șiiți ziua de Nevruz este ziua în care Ali a fost ales calif; sunniții asociază de obicei sărbătoarea cu elementele din natură și cu evoluția vegetației.

În Anatolia, ziua de Nevruz este menționată cu nume precum Sultan Nevruz ("Sultanul Nevruz"), Bahar Bayramı ("Sărbătoarea primăverii"), Nevruz Çiçeği ("Floarea Nevruzului"), Bereket Bayramı ("Sărbătoarea belșugului"), Yumurta Bayramı ("Sărbătoarea ouălor"), care sugerează sfârșitul iernii grele și începutul primăverii, trezirea naturii la viață.Șengül 2005: 13-14

Grupurile Tahtaci

Grupurile Tahtaci (lit. “lemnarii”), una dintre comunitățiile Alevi, numite astfel datorită activităților cu care se îndeletnicește, și anume cele din domeniul forestier, se numără printre “comunitățile heterodoxe de esență tribală din Turcia”. Inițial se numeau ağaçeri și au fost semnalați pentru prima oară în secolul al XIII-lea, fiind răspândiți în zonele împădurite din Muntii Taurus și de pe țărmurile mediteraneene. Dat fiind stilul lor de viață mai degrabă frust, care îi făcea să fie priviți cu neîncredere încă din vechime, sunt situați pe treapta cea mai de jos a civilizației chiar și în zilele noastre. În prezent comunitatea este formată din aproximativ trei milioane și jumătate de membri, care trăiesc în regiuni precum: Izmir, Muğla, Aydın, Denizli, Çanakkale, Antalya, Adana, Mersin, Manisa, Kütahya, Balıkesir, Bandırma sau Erdek.Munteanu 2005: 200

În aceste medii, sărbătoarea poartă numele de Sultan Nevruz și este considerată a fi ziua în care morții se hrănesc cu mâncărurile care sunt împărțite pentru sufletele lor. Se sărbătorește pe parcursul a două zile, respectiv 22 și 23 martie, prin ieșiri la iarbă verde. Pregătirile încep pe 22 martie, când se face curățenie în case, se spală și se pregătește mâncare, printre preparate aflându-se și felurile preferate ale celor morți, pentru ca pe 23 martie, după orele prânzului, oamenii să se ducă la cimitir și să împartă bucate – gest însoțit de formula ölünün ruhuna değsin! (“să fie pentru sufletul morților!”).Șengül 2005: 14

Grupurile Yörük

O altă comunitate a aceluiași ordin este și cea cunoscută sub numele de Yörük, ce provine de la verbul yörümek variantă mai veche și, totodată, dialectală a verbului yürümek (“a merge”, “a umbla”), care face aluzie la stilul de viață nomad care îi caracteriza pe membrii comunității în trecut. Astăzi sunt o comunitate sedentară, răspândită în zonele de coastă ale Mării Marmara și Mării Egee, dar și în estul, vestul și centrul bazinului Mării Mediterane. Munteanu, 2005: p. 198-199

Grupurile de Yörük sărbătoresc de Nevruz sosirea primăverii și renașterea naturii, așa încât obișnuiesc să petreacă această zi în aer liber. Cei care locuiesc la sate sărbătoresc ziua de Nevruz pe data de 22 martie, pe câtă vreme cei care locuiesc la oraș amână petrecerea pentru prima duminică ce urmează sărbătorii.

Cei care provin din mediul rural, în data de 22 martie pleacă spre zone de câmpie unde sunt întâmpinați cu salutul Nevruzunuz kutlu, dölünüz hayır ve bereketli olsun (“Nevruzul să vă fie fericit, sămânța de bun augur și îmbelșugată!”). Aici petrec alături de toți cei care se reunesc cu acest prilej și de ciobani, care îi cazează pe oaspeți în corturile lor, în comuniune și prietenie până la ore târzii în noapte. Este preparată mâncare din animalele sacrificate de ciobani, oamenii mănâncă, beau și se roagă împreună, iar tinerii asigură divertismentul, organizând diverse jocuri, cântând și dansând.Sengül 2005: 14-15

Comunitățile Karakalpak

21 martie este prilej de sărbătoare și pentru grupurile Karakalpak ("pălărie neagră"), care în regiunea Amasya, în nordul Turciei sunt cunoscuți sub numele de Șivranlılar. În cadrul acestei comunități sărbătoarea durează trei zile, începând din 19 martie până pe 21.

Aici fetele și băieții sărbătoresc separat. Fetele stabilesc în casa căreia dintre ele să se adune, și se distrează împreună, își pun dorințte. Acestora li se alătură și o femeie mai bătrână care le ghicește viitorul. La fel se întâmplă și în cazul băieților care se adună și ei la un loc și petrec până dimineața jucând diverse jocuri și făcând la rândul lor previziuni pentru viitor.