Râca este o comună în județul Argeș, Muntenia, România, formată din satele Adunați, Bucov și Râca (reședința). A fost desprinsă din comuna Popești în anul 2003.
Așezare Comuna se află în extremitatea sudică a județului, la limita cu județul Teleorman, într-o zonă de câmpie unde se întâlnesc vâlcelele Purcarului și Bucovului, pe malul drept al râului Teleorman. Este străbătută de șoseaua județeană DJ679A, care o leagă spre vest de (unde se termină în DN65A) și spre est de . La Bucov, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ679F, care duce spre sud în județul Teleorman la și .
Componență Comuna este formată din 3 sate: Râca, Adunați și Bucov. Comuna a fost reînființată, în componența menționată, prin Legea nr. 185/2003 privind reînființarea comunei Râca, județul Argeș, prin reorganizarea administrativ-teritorială a comunei Popești. Populația comunei înregistra, potrivit comunicării transmise de către fostul primar Ioan Teodorescu, în 16 iunie 2006, 1586 locuitori.
În conformitate cu ultimul recensământ național care face referire la dezvoltarea populației în perioada 2011-2022, comuna Râca înregistra 951 de locuitori, fiind cea mai recentă cifră oficială disponibilă.
Toponimia localităților componente Adunați - toponim indicând fie „un sat îngrădit, cu casele dese, apropiate una de alta” fie un sat format prin „adunarea unor oameni din diverse localități”Ion Moise, Constantin Țibrian, Gheorghe Bănică, Localități ale județului Argeș. Studiu etimologic și istoric, Pitești, 2000, p. 58., fenomen determinat de împroprietărirea țăranilor cu pământ.
Bucov - toponim topografic format pe baza apelativului de origine slavă buk = făget, evocând natura terenului pe care s-a constituit așezarea.
Râca - toponimul topografic desemnând aspectul terenului în care s-a format așezarea; toponimul, are, la origine, vechiul slav reka = apă curgătoare, motivat, întrucât, pe teritoriul localității, curge pârâul Bucov.
Specific etnocultural Arhitectura tradițională locală prezintă particularități caracteristice zonei de câmpie a Teleormanului. Locuințele vechi avea un soclu supraînălțat construit din cărămidă, suprapus de „talpa” casei, cioplită în „muchii” din lemne imense de stejar, peste care se înălțau pereții edificați din stâlpi de lemn racordați vertical la talpa și cununa casei. Aceștia sunt uniți, pe plan orizontal, prin „lăturoaie”, mai ales, din lemn de salcâm, atât spre exterior, cât și spre interior, creându-se, astfel, un spațiu între „montanții” verticali, spațiu care este umplut cu un amestec de pământ și pleavă. Majoritatea caselor aveau prispă și un plan interior bicameral, „odaia curată” și „tinda cu vatră”Grigore Constantinescu, Argeșul. Dicționar etnocultural, Editura Alean, Pitești, 2006, p. 226..
Arhitectura actuală prezintă o amplificare a planului interior al locuințelor, cu preocuparea evidentă pentru confort sporit și decorare exterioară.
Portul popular local tradițional relevă influențe ale portului popular teleormănean.
Din amplul repertoriu al folclorului coregrafic zonal, elemente de particularizare locală prezintă dansurile: Hora călugărească, Hora de la Râca, Hora din horă, Murgulețul de la Popești, Murgulețul de la Râca, Popeșteanca, Receana, Sârba călușărească, Steaua de la Bucov, Șchiopu, Țigăneasca, Zăvrăgeasca.
Istorie Voivodatul lui Seneslau (sec.XIII), datorită suprafeței mari (de la Olt până peste Prahova), a fost împărțit în județe care erau conduse de un pârcălab. Unul dintre județele care, în general, s-au păstrat până astăzi este Teleormanul, din care a făcut parte și comuna Râca până în anul 1956 când a trecut în administrația județului Argeș.
Cel mai vechi sat al comunei, Balaci, a fost întemeiat de către Badea Constantin Bălăceanu, căpitan al lui Mircea cel Bătrân, care, pe la 1387 a primit de la acesta în dar ca răsplată pentru faptele vitejești, o moșie care cuprindea toată Câmpia Burzii.
Balaciul a fost reședința Plasei Mijlocul de Sus în urma reformei administrative cerute de domnitorul Constantin Mavrocordat care a împărțit cele 137 de sate în 10 plăși.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Teleormanului a județului Teleorman și era formată din satul Râca Veche, având 769 de locuitori, o biserică și o școală cu 55 de elevi. La acea dată, pe teritoriul actual al comunei mai funcționa în aceeași plasă și comuna Bucovul-Adunați, având 634 de locuitori în satele Bucov și Adunați-Betegi. Anuarul Socec din 1925 consemnează cele două comune în plasa Slăvești a aceluiași județ, comuna Râca având 1682 de locuitori în satele Râca și Râca Nouă, iar comuna Bucovu-Adunați având 1340 de locuitori în aceleași sate.
În 1950, cele două comune au fost arondate raionului Costești din regiunea Argeș. În 1968, ele nu au mai revenit la județul Teleorman, fiind transferate județului Argeș, și comasate în cadrul comunei Popești; tot atunci, satul Râca Nouă a fost desființat și inclus în satul Râca. În 2003, comuna Râca a reapărut, în alcătuirea actuală.
Demografie
Conform recensământului efectuat în 2021, populația comunei Râca se ridică la 951 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2011, când fuseseră înregistrați 1.271 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (90,01%), iar pentru 9,99% nu se cunoaște apartenența etnică. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (90,01%), iar pentru 9,99% nu se cunoaște apartenența confesională.
Politică și administrație Comuna Râca este administrată de un primar și un consiliu local compus din 9 consilieri. Primarul, , de la , este în funcție din . Începând cu alegerile locale din 2024, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
Urme ale trecutului
Vechimea amplasării Existența vieții umane în zona în care există astăzi comuna Râca este atestată prin descoperirile întâmplătoare sau prin cercetări științifice. În Valea Ghiincioaei în anul 1962 și în pădurea Bucov, au fost găsite obiecte din paleolitic, mezolitic și neolitic constând din unelte, ceramică, arme de silex, os, topoare, pumnale ș.a.
Scriitorul Cezar Bolliac, pasionat al cercetărilor arheologice, a publicat în anul 1858, date certe despre sistemul de cetăți preromane din Muntenia aflate pe teritoriile localităților Talpa-Netoți, Râca ( în punctul Tudora) și Orbeasca de Sus, aflate toate pe malul drept al râului Teleorman.
El a ajuns la concluzia că aceste monumente aparțineau fortificațiilor dace scoase de Traian din sistemul defensiv dacic după victoria de la Tapae.
Cetatea era amplasată strategic, pe un pinten de terasă cu dimensiunile de cca 150x120 m, mărginit de râpe adânci și abrupte din trei părți, nord, est și sud.
În perioada comunismului, zona a fost supusă unei agriculturi intensive care a compromis într-o mare parte vestigiile existente.
În urma primei campanii de săpături arheologice la Râca-Tudoria, din septembrie 2006, desfășurată în centrul platoului și la aproximativ 50 m către est, arheologii au concluzionat că cetatea de la Râca nu a dispus și de un val de pământ în scop de apărare.
S-a stabilit cu exactitate perioada istorică a existenței sistemului defensiv ca fiind etapa timpurie a celei de-a doua epoci a fierului, parte integrată sistemului de cetăți getice din sud-vestul Munteniei.
Zidurile de la Tătărăști Una dintre cele mai puternice și mai vechi dinastii din Țara Românească a fost cea a Bălăcenilor întemeiată pe la 1250 de către cneazul Bălăcico.
Urmașii săi au adăugat putere și au sporit posesiunile materiale ale neamului. Constantin Bălăceanu, căpitan în oastea lui Mircea cel Bătrân, a primit drept răsplată de la acesta suprafețe mari de teren. Un foarte bogat boier, Badea Bălăceanu, a hotărât că trebuie să facă o biserică, dar situația politică instabilă l-a împiedicat. Dinastia a ajuns la apogeu cu Constantin Aga Bălăceanu, mare boier de divan între 1665 și 1679, căsătorit cu fiica lui Șerban Cantacuzino care l-a numit în funcții importante. Pe la 1748, proprietar al moșiei Tătărăștilor era Hrizea Bălăceanu care i-a dat moșia sorei lui, Zoița. Curtea boierească din Tătărăști a fost construită de ea și soțul său, Anghelache Amiras către sfârșitul sec. al XVIII-lea, cuprinzând în 2 incinte locuința, grajduri, magazii, biserică, clopotniță, metereze pe zidurile din cărămidă cu înălțimi de 7 m și groase de 0,50 m.
Urme ale vechii construcții se văd și azi, sub numele de zidurile de la Tătărăști.
Organizarea vieții cotidiene
Evoluția așezărilor Prima așezare umană a fost cătunul, după denumirea unui mic sat dacic unde se aflau bordee, ușor de abandonat dacă vitregiile vieții o cereau.
După retragerea aureliană, în timpul năvălirilor barbare, locuitorii au preferat să se așeze în special pe văile râurilor sau la poalele pădurilor, datorită faptului că barbarii se temeau să pătrundă în codrii, fiind popoare de stepă.
În secolul al XIII-lea, a avut loc o expansiune a populației dinspre ținuturile montane către Câmpia Română. Atunci s-au format primele așezări pe albia râurilor Teleorman și Vedea, după care și pe văile râurilor mai mici: Bucovul, Strâmba, Plescarea și Cotmeana. Când năvăleau dușmanii, locuitorii fugeau și satele erau distruse, după care se recompuneau fie pe același loc, fie pe altul.
Satele au apărut din unirea mai multor cătune, cu hotar stabilit de un voievod prin hrisov domnesc.
Particularitățile istorice zonale au dus la apariția satelor domnești care erau oferite de domnitor după bătălii celor care se remarcau în lupte, sloboziile care erau sate cu țărani liberi date de Mihai Viteazul celor scutiți de dări și satelor mănăstirești care erau dăruite anumitor mănăstiri.
Pentru hotărârile necesare bunei administrări a apărut un organ care s-a numit obște. Satele s-au unit între ele alcătuind uniuni de sate care mai târziu s-au numit comune. Comunele, la rândul lor, au format cnezatele și voievodatele.
În fruntea comunei era un pârcălab ajutat de un sfat comunal (fruntașii satului sau bătrânii mai înțelepți). După ce pârcălabul a fost numit primar, instituția a fost denumită Primărie.
Între anii 1968 și 2003, Râca a făcut parte din comuna Popești ca sat, alături de Bucov și Adunați.
Despre locuințe Odată cu renunțarea la bordei, țăranii au început să-și construiască locuințe de suprafață din nuiele împletite, legate cu lut și acoperite cu paie. Pasul următor a fost construcția de case cu două încăperi și o tindă (încăpere mică la intrare). Ulterior, au apărut dependințele: pătul, fânar, magazie, cotețe de porci și de păsări, grajd de vite.
După anul 1700, a fost adăugată prispa din fața casei pe care se puneau glastre cu flori, făcută din scânduri și stâlpi de salcâm, ciopliți cu diferite motive populare.
Încăperea cea mai importantă era așa-zisa odaie, în care țăranii păstrau lucrurile de valoare ca lada de zestre, macatele, păturile și hainele de sărbătoare și unde își primeau musafirii. Ca și materiale de construcție, majoritatea caselor erau făcute din lați cu pământ frământat și bârne învelite cu șiță, orientate cu fața spre sud. Pentru igienizare, erau văruite de obicei înaintea sărbătorilor de Paște și toamna.
Patul era făcut chiar de localnici din scânduri susținute de pari bătuți în pământ. În perioada rece a anului, soba era alimentată cu paie de grâu, cu coceni de porumb iar pentru țăranii care aveau posibilitatea, cu lemne.
Animalele mari, vacile, boii, caii și măgarii, erau crescute în grajd, făcut din nuiele și nivelat cu pământ, iar oile și caprele trăiau în partea rece a anului în obor care era construit din pari.
Sătenii au folosit gropile pentru a-și păstra cerealele, apoi au construit pătule pentru tot satul din pari împletiți cu nuiele și acoperite cu paie. După apariția scândurii, care era accesibilă ca preț, aceasta a devenit materialul cel mai folosit pentru magazii individuale. Ele erau așezate pe bușteni pentru a fi ferite de atacul rozătoarelor.