Tratatul de la Zboriv a fost semnat pe 17 august 1649, după bătălia de la Zboriv, în care forțele Rzeczpospolitei polono-lituaniene (aproximativ 25.000 de soldați) conduși de regele Ioan Cazimir al II-lea Vasa au luptat cu o forță combinată a cazacilor și tătarilor (aproximativ 80.000 de luptători) comduși de hetmanul Bogdan Hmelnițki și respectiv hanul İslâm al III-lea Ghiray.

Printre prevederile tratatului se numărauGovernment portal :: Cossack eraWładysław Konopczyński, (1936). Dzieje Polski nowożytnej. Tom 2, Wyd. 2, Instytut Wydawniczy PAX, Warszawa 1986. ISBN 83-211-0730-3: Creșterea numărului cazacilor înregistrați 6.000 la 40.000 de oameni. Cei care nu erau cuprinși în acest număr trebuiau să se reîntoarcă pe moișiile de care aparțineau ca iobagi. în trei voievodate – Kijów, Braclaw și Czernihów urmau să ocupe funcții oficiale doar șlehticii preavoslavnici. Armata Coroanei și evreiI nu aveau dreptul să intre în localitățile în care erau încartiruite regimentele de cazacii înregistrați. Bogdan Hmelnițki era recunoscut drept hetman al cazacilor. Mitropolitul ortodox al Kievului urma să devină membru de drept al Senatului Rzeczpospolitei. Proprietatea Czehryń trecea sub controlul Buławei Zaporojene – a lideruloui cazacilor, în acel moment hemanul Hmelnițki. Clerului Greco-unit (apărut după semnarea Uniunii de la Brest) îi era interzisă reîntoarcerea în Ucraina. Ordinul iezuit a fost obligat să părăsească principalele orașe ucrainene – Kiev, Brețlav, Cernihiv Tătării puteau să se reîntoarcă în Crimeea cu toată prada luată în Podolia și regiunea Braclaw. Polonezii urmau să plătească o „răscumpărare” de 40.000 de taleri tătarilor. Regele Poloniei i-a grațiat pe toți participanții la rebeliune.

Tratatul a fost ratificat de Dietă în sesiunea din noiembrie 1649 – ianuarie 1650, dar nu a fost niciodată pus în practică datorită opoziției clerului catolic, care s-a opus unor prevederi precum admiterea în rândurile senatorilor de drept a mitropolitului ortodox al Kievului.

Tratatul nu a mulțumit nicio parte semnatară a acordului. Deși recunoștea unele drepturi ale cazacilor înregistrați, tratatul lăsa neatinsă ordinea socială din Ucraina, marea majoritate a țăranilor ucraineni având în continuare statutul de iobagi. Uniunea de la Brest nu a fost desființată, iar mitropolitul Kievului nu a fost admis în Senat. Hmelnițki și-a dat seama că în aceste condiții popularitatea sa era în continuă scădere și a început pregătirile pentru o nouă revoltă. Senatul polonez, sub influența catolicilor extremiști, care au refuzat să accepte egalitatea bisericilor catolică și ortodoxă, a declarat în cele din urmă război cazacilor (5 ianuarie 1650).

Note

Categorie:Istoria Poloniei (1569–1795) Categorie:Istoria Ucrainei