„Adio!...” este o nuvelă filozofică scrisă de Mircea Eliade și publicată în anul 1965 în Revista Scriitorilor Români din München (R.F. Germania), apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele o constituie problematica teatrului de idei, adică mai precis revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin intermediul spectacolului.Ofelia Ichim, „Mircea Eliade – memoria spectacolului”, 1994–1995, p. 295.Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, p. 198.Elena Bortă, „Fantasticul și sacrul în proza lui M. Eliade”, 2008, p. 86.Anca-Narcisa Leizeriuc, „Re-cunoașterea sacrului la Mircea Eliade și noutatea fantasticului mitologic”, 2011, p. 529.
Această nuvelă, pe care criticii o consideră una dintre cele mai teoretice scrieri literare ale lui Mircea Eliade,Carmen Mușat, „Despre fantastica alcătuire a realului”, în Observator Cultural, anul III, nr. 131, 27 august 2002. are forma unui spectacol de teatruGheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 97. și discută contradicția filozofică între cele două lumi care întrețin raporturi diametral opuse cu timpul: lumea mitică (timpul sacru ce se descoperă doar oamenilor inițiați care sunt capabili să înțeleagă și să trăiască misterul creației) și lumea modernă (timpul istoric populat cu oameni lipsiți de înțelegerea istoriei și care și-au pierdut capacitatea de a înțelege sacrul) sub forma unei piese de teatru care „rezumă și totodată explică întreaga Istorie a religiilor”.Anca-Narcisa Leizeriuc, „Re-cunoașterea sacrului la Mircea Eliade și noutatea fantasticului mitologic”, 2011, p. 527.Petru Ursache, Camera Sambô. Introducere în opera lui M. Eliade, 1993, pp. 145-146. Sala de teatru devine astfel locul de pătrundere într-o altă lume.Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Mircea Eliade”, în România literară, anul XXXVI, nr. 2, 15–21 ianuarie 2003, pp. 10–11. ()
Subiectul excesiv de teoretic al nuvelei „Adio!...” permite o serie de interpretări ezoterice și teologice cu privire la condiția umană în contextul unei epoci moderne desacralizate, în care s-a proclamat „moartea lui Dumnezeu”.Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, p. 199. Nicholas Catanoy [Nicolae Cătănoiu], „Reviewed Work: Phantastische Geschichten by Mircea Eliade, Edith Silberman”, în World Literature Today, vol. 53, University of Oklahoma Press, Norman, Oklahoma, nr. 2, Spring 1979, p. 278. Discuțiile purtate între actori și spectatori contribuie, la fel ca în teatrul experimental din perioada avangardistă, la descifrarea simbolurilor incluse în piesa de teatru. Spre deosebire de celelalte creații literare ale lui Elide, aici este scoasă în evidență dihotomia absolută între sacru și profan.
Rezumat
Autorul își imaginează posibilitatea de a scrie o piesă de teatru.Anca-Narcisa Leizeriuc, „Re-cunoașterea sacrului la Mircea Eliade și noutatea fantasticului mitologic”, 2011, p. 526.Mircea Handoca, „Mircea Eliade despre teatru”, 2004, p. 9. Fiind istoric al religiilor, el ar scrie o piesă care „rezumă și totodată explică întreaga istorie a religiilor”.Elena Bortă, „Fantasticul și sacrul în proza lui M. Eliade”, 2008, p. 87. La începutul piesei, un actor ar apărea pe scenă în fața cortinei coborâte și ar rosti spectatorilor de trei ori cuvântul „Adio!...”, afirmând că acest cuvânt este tot ce avea să le spună.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 238.Elena Bortă, „Fantasticul și sacrul în proza lui M. Eliade”, 2008, p. 88. Apoi, el ar pleca, iar publicul va rămâne nedumerit.
După un timp, în sală va izbucni un vacarm, iar dintr-un colț se va ivi un alt actor ce va ruga publicul să facă liniște pentru că piesa de teatru se joacă în spatele cortinei coborâte.Anca-Narcisa Leizeriuc, „Re-cunoașterea sacrului la Mircea Eliade și noutatea fantasticului mitologic”, 2011, pp. 526–527. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, p. 289. În timp ce din spatele cortinei se aud voci, actorul le spune spectatorilor că zgomotele din sală îi deranjează pe interpreții din spatele cortinei. El îi ceartă că nu au înțeles cuvântul simplu rostit de actorul ce apăruse anterior. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, p. 290. În acest moment, o parte din spectatori se ridică în picioare și protestează că ei nu sunt public de rând și că s-au pregătit în timpul verii pentru a înțelege piesa de teatru. Actorul ridică cortina pe jumătate, iar spectatorii văd pe scenă o femeie tânără și frumoasă ce ținea mâinile la spate (ca și cum ar fi fost legate), iar în fața ei se afla un bărbat bătrân, încruntat și cu privirea pironită în pământ.Anca-Narcisa Leizeriuc (drd.), „Re-cunoașterea sacrului la Mircea Eliade și noutatea fantasticului mitologic”, 2011, p. 528. Acesta din urmă dispare imediat în culise, iar în acel moment fața fetei se luminează.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 239. Cortina se coboară imediat, iar spectatorii aplaudă.
În acel moment, din spatele cortinei apare fata tânără și frumoasă din scena anterioară. Ea îi ceartă pe spectatori că deranjează desfășurarea piesei de teatru. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, pp. 290–291. Fata se uită la actor și-i spune că publicul nu înțelege nimic din ceea ce se petrece pe scenă. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, p. 291. La cererea spectatorilor, ea le spune că nu e actriță de meserie și că ar fi fost aleasă de regizor să joace rolul Melaniei după ce acesta o văzuse izbucnind în lacrimi în fața afișului pentru că și-a dat seama că „cineva, pe care nu-l cunoșteam, dar pe care-l așteptam, pe care-l iubeam deja, poate fără să-mi dau seama, cineva care ar fi putut juca un rol hotărâtor în viața mea, care m-ar fi putut face fericită (...), acel cineva pe care încă nu apucasem să-l cunosc, deși îl așteptam, și poate chiar îl căutam, omul acela îmi spunea mie (...): Adio!...”.Mircea Eliade, „Adio!...”, 1969, pp. 487–488. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, pp. 291–292.
Nemulțumiți de explicațiile fetei, spectatorii cer să vină regizorul pentru a sta de vorbă cu ei. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, p. 292. În acel moment, regizorul apare din fundul sălii și se îndreaptă spre scenă și le spune că piesa rezumă întreaga istorie a religiilor, ea fiind alcătuită din tăceri lungi și sterile care apar pentru că sute și mii de ani nu s-a inventat niciun zeu și nicio idee semnificativă. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, pp. 292–293.Mircea Handoca, „Mircea Eliade despre teatru”, 2004, p. 11. Autorul piesei, profesorul, a sugerat umplerea scenei cu un decor format din butoaie și spânzurători care simbolizează următoarea evoluție în istoria omenirii: „secole, sau chiar milenii, nu se întâmplă nimic în lumea spiritului, nu se creează nimic, dar istoria continuă, oamenii beau și petrec ca să uite, iar stăpânii spânzură ca să rămână stăpâni”.Ofelia Ichim, „Mircea Eliade – memoria spectacolului”, 1994–1995, p. 297.Mircea Eliade, „Adio!...”, 1969, p. 490. Scena văzută de spectatori se referea la India postvedică, în care bătrânul mânios reprezenta lumea veche abandonată (politeismul vedic), iar tânăra cu mâinile legate, Melania, este spiritul care se deșteaptă, dându-și seama că nu a fost niciodată legat, adică înrobit de materie.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, pp. 238–239. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, pp. 292–293.
Spectatorii continuă să-și manifeste supărarea că sunt crezuți a fi ignoranți, iar din spatele scenei apare actorul Darius, îmbrăcat în costum de epocă. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, p. 294. El imploră publicul să facă liniște, spunând că fiecare voce din piesă reprezintă un secol, un simbol sau un profet. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, p. 295. Spectatorii cer ridicarea cortinei, dar actorii spun că ei nu pot să o ridice pentru că ea a fost lăsată înainte de începerea spectacolului pentru că acesta este adevărul istoric. În timp ce spectatorii trăiesc în anul 1964, actorii retrăiesc întreaga istorie a religiilor. Cortina nu poate fi ridicată pentru că Dumnezeu nu mai există pentru oamenii care fac parte din societatea occidentală modernă, moartea lui fiind proclamată de Friedrich Nietzsche pe la 1880–1882.Ofelia Ichim, „Mircea Eliade – memoria spectacolului”, 1994–1995, p. 296.
Regizorul intervine și spune că potrivit autorului, înainte de a muri, Dumnezeu și-a luat rămas bun de la unii oameni (îndeosebi copii).Mircea Handoca, „Mircea Eliade despre teatru”, 2004, p. 10.Lucia Gorgoi, Friedrich Nietzsche și cultura română interbelică, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2000, p. 183. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, pp. 295–296. Publicul întreabă de ce Dumnezeu și-a luat rămas bun spunând de trei ori „Adio!...”, iar regizorul îl întreabă pe autor.Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, pp. 198–199. Autorul rămâne încurcat de întrebarea spectatorilor și în final, fiind pus în imposibilitatea de a oferi cheia de interpretare unui „public savant”, sfătuit chiar de regizor, renunță să mai scrie piesa care, între timp, s-a jucat.Ramona-Ionela Tănase (drd.), „Mircea Eliade`s plays: reevaluation and instauration of myths”, în Iulian Boldea (coord.), Communication, Context, Interdisciplinarity. Studies and Articles, vol. III, Section: Literature, The Alpha Institute for Multicultural Studies Târgu Mureș, „Petru Maior” University Press, Târgu Mureș, 2014, p. 1445.
Personaje autorul piesei — profesor de istoria religiilor, obsedat de teroarea istoriei, autorul studiului Le Mythe de l'éternel retour. Autorul Mircea Eliade se include aici ca personaj,Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 114. așa cum o mai făcuse și în nuvela „Podul”.Ion Negoițescu, Analize și sinteze, Editura Albatros, București, 1976, p. 197. El își imaginează că va scrie o piesă de teatru cu un caracter experimental și că se va afla în public la reprezentația ei. Joan B. Llinares Chover, „Antropología de la religión y literatura: el relato «Adio!...» de Mircea Eliade”, 2006, p. 287. Dându-și seama că spectatorii nu vor înțelege textul și îi vor cere să explice simbolurile pe care intenționa să le utilizeze, autorul renunță în final să mai scrie piesa.Doina Ruști, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, 2005, p. 29. regizorul piesei (numit aici „directorul de scenă” sau simplu „directorul”)Mircea Eliade, „Adio!...”, 1969, p. 489. — pasionat de istoria religiilor; se află inițial în fundul sălii și se îndreaptă apoi spre scenă pentru a le explica spectatorilor piesa. Este un alter ego al autorului. actorul ce apare la început și rostește de trei ori „Adio!...” un actor între două vârste, „cu o privire palidă, melancolică”Mircea Eliade, „Adio!...”, 1969, p. 481. — trebuia să rostească un monolog în sotto voce în actul II pentru care a refuzat roluri de mare prestigiu la teatre din provincie; el îi roagă pe spectatori să facă liniște pentru ca piesa să se joace în spatele cortinei, apoi o ridică pe jumătateMircea Eliade, „Adio!...”, 1969, pp. 482–485.