Bătălia navală de la Navarino a avut loc pe 8 octombrie 1827, în timpul Războiului de Independență al Greciei (1821 – 1832), în golful Navarino (Pylosul zilelor noastre), pe țărmul de vest la Peninsulei Peloponez, în Marea Ionică.
O flotă combinată otomano-egipteană a fost distrusă de forța navală aliată a Imperiului Britanic, Regatului Franței și Imperiului Rus. Este ultima mare bătălie navală în care au participat în mod exclusiv vase cu pânze. Corăbiile alianței antiotomane erau mai bine înarmate și antrenate decât cele turco-egipteano-algeriene, ceea ce a avut ca rezultat o victorie zdrobitoare a Marilor Puteri europene. Factorul decisiv care a precipitat intervenția acestor puteri europene în conflictul din Grecia a for ambiția Rusiei de a-și extinde teritoriile din regiunea Mării Negre în dauna Imperiului Otoman. De asemenea, un rol important l-a avut starea de spirit a rușilor favorabilă sprijinirii coreligionarilor ortodocși greci, care erau într-o neîntreruptă luptă împotriva ocupanților otomani din 1821. Intențiile de extindere a influenței rusești în regiune erau privite ca niște amenințări geostrategice majore de către diplomația britanică și austriacă, care a încercat pe toate căile să împiedice intervenția țaristă, în speranța că otomanii erau capabili să pună capăt rebeliunii elene. La sfârșitul anului 1824, pe tronul de la Sankt Petersburg a venit împăratul Nicolae I, care a inițiat o politică externă mult mai agresivă, ceea ce a forțat Regatul Unit să intervină. Britanicii s-au temut ca rușii să nu fie capabili să distrugă complet Imperiul Otoman și să câștige o poziție hegemonică în Balcani și Orientul Apropiat.
Regatul Franței a intrat în conflict dorind să-și recâștige rolul conducător în politica europeană, după înfrângerile suferite în timpul războaielor napoleoniene.
Guvernele celor trei puteri se aflau de asemenea sub presiunea opiniei publice favorabile intervenției în favoarea grecilor, în special după invazia Peloponezului de către Ibrahim Pașa și trupele sale egiptene, responsabile de comiterea a numeroase atrocități împotriva populației elene.
Cele trei puteri europene au semnat Tratatul de la Londra în 1827, prin care se urmărea să oblige guvernul otoman să acorde autonomie grecilor. Pentru aceasta, puterile europene urmau să-și deplaseze forțele navale în Mediterana răsăriteană. Bătălia navală a fost mai degrabă rezultatul unui accident. Comandatul flotei aliate, amiralul Edward Codrington a încercat să îl oblige pe Ibrahim să se supună somațiilor sale. Distrugerea flotei otomane din Mediterana a salvat Prima Republică Elenă de la pieire. Pentru că se asigure supraviețuirea statului elen a mai fost nevoie de două intervenții militare: a Rusiei în războiul din 1828 - 1829 și a Franței prin campania din Moreea. Prin aceste două intervenții militare, otomanii au fost obligați să se retragă din sudul Greciei, și a fost asigurată independența acesteia.
Contextul istoric Contextul istoric bătăliei de la Navarino a fost determinat de Războiul de Independență al Greciei. Acest conflict începuse în 1821 prin revolta naționaliștilor greci – Eteria – împotriva Imperiului Otoman, care stăpânea Grecia de aproape trei sute de ani.
În 1827, rebeliunea grecilor părea că va fi înăbușită. Sultanul Mahmud al II-lea a reușit să scoată conflictul din impas. El a reușit să-și convingă puternicul vicerege al Egiptului, Muhammad Ali Pașa, (care era din punct de vedere legal supus al sultanului, dar care acționa ca un monarh independent), să-și trimită armata și flota bine echipate și instruite în stil european în Grecia. În schimb, sultanul i-a promis să-i permită să încorporeze Peloponezul ca fief ereditar al lui Ibrahim Pașa, fiul lui Muhammad.
În februarie 1825, Ibrahim a condus o forță expediționar de 16.000 de oameni în Peloponez și în scurtă vreme a cucerit întreaga parte vestică a Peninsulei. El nu a reușit însă să ocupe și zona estică, unde își avea sediul guvernul rebel elen, în Nauplion. Forțele lui Ibrahim și-au continuat atacul spre nord, cucerind Citadela Atenei și, în aprilie 1826, orașul Missolonghi, care controla intrarea în Golful CorintWoodhouse (1965) 22. Ca răspuns la atacurile gherilelor grecești împotriva forțelor sale din Peloponez, Ibrahim a lansat o campanie de transformare a civililor în sclavi și trimitere a lor în Egipt, cât și de distrugere sistematică a teritoriului, care urmărea înfometarea supraviețuitorilor. El a adus coloniști arabi, care ar fi trebuit să înlocuiască populația elenă.
Revoluționarii greci, care aveau ca motto Ελευθερία ή θάνατος (Eleftheria i thanatos: „Libertate sau moarte”), au rămas pe poziții. Mai mult, au numit ofițeri simpatizanți ai cauzei elene la comanda trupelor revoluționareWoodhouse (1965) 39. În acel moment, forțele terestre și navale ale guvernului provizoriu grec erau mult inferioare celor ale otomanilor (turci, algerieni și egipteni). În 1827, trupele regulate elene numărau mai puțin de 5.000 de soldați, în comparație cu cei 25.000 ai otomanilor din Grecia centrală și cei 15.000 din Peloponez. Guvernul grec era practic falimentar. Cele mai importante fortificații de pe teritoriul pe care grecii îl mai stăpâneau erau de fapt sub controlul otomanilor. Înfrângerea revoluție elene părea doar o chestiune de timp.
În acest moment crucial, soarta grecilor a fost salvată de decizia Marilor Puteri (Regatul Unit, Franța și Rusia) de intervenție în conflict.
Motivațiile Marilor Puteri Războiul de Independență al Greciei a izbucnit după încheierea războaielor napoleoniene (1815). Puterile învingătoare erau hotărâte să se asigure că Revoluția Franceză nu avea să se mai repete și că nimeni nu va mai încerca să mai exporte idealurile acestei în toată Europa. În timpul Congresului de la Viena s-a născut „Ordinul conservator”, un principiu care stabilea că monarhiile europene sunt inviolabile, atât în constituie cât și în teritoriu. Noua ordine urma să fie apărată de principalele puteri europene, care urmau să acționeze împreună, în conformitate cu hotărârile luate în timpul negocierilor și conferințelor periodice. Acest sistem a devenit cunoscut sub numele de „Sistemul Congresului”.
Revoluția elenă reprezenta însă o provocare la adresa noii ordini pe care încercau să o impună Marile Puteri. Revolta grecilor reprezenta în primul rând o violare a principiilor stabilite prin revolta împotriva monarhiei „legale” și prin dorința declarată de secesiune. Aceasta era poziția a cel puțin a doi dintre arhitecții și apărătorii sistemului Congresului – secretarul pentru afaceri externe al Regatului Unit, Robert Stewart, și cancelarul Austriei, Metternich. Dar cel mai important opozant al mișcării elene era Imperiul Rus, chiar dacă trebuia să ia atitudine împotriva unei puteri musulmane, asupritoare a creștinilor. Revoluția elenă a complicat și mai mult Chestiunea Orientală. Termenul „Chestiunea Orientală” era folosit în epocă pentru frământările diplomatice legate de continuul declin al Imperiului Otoman și lupta pentru ocuparea teritoriilor sale.
Deși în legătură cu Imperiul Otoman se mai folosește uneori și numele „Turc”, termenul „Otoman”, derivat din numele dinastiei domnitoare este mult mai potrivit. Otomanii au cucerit teritoriile care de-a lungul Evului Mediu au fost sub stăpânirea Imperiului Bizantin controlat de aristocrația elenă. Cucerirea Imperiului Bizantin a fost desăvârșită prin ocuparea capitalei bizantine în 1453. În acest fel, Imperiul Otoman a devenit stat succesor al celui bizantinRunciman (1965) 29-33, 133-159. În Imperiul Otoman, etnicii turci erau „națiunea stăpânitoare” din imperiu, deținătoarea puterii politice și militare (dar nu și a celei financiare, controlate în principal de greci și evrei). Cu toate acestea, turcii erau totuși o minoritate în imperiu, chiar și printre supușii musulmani, fiind depășiți numeric de arabi. Mai mult, deși imperiul era în mod oficial unul islamic, supușii creștini (popoarele balcanice, armenii, arabii creștini) reprezentau aproximativ jumătate din populație. Creștinilor li se garantau libertăți religioase mai largi în Imperiul Otoman decât li se garantau nemusulmanilor în cele mai multe țări europene. În conformitate cu legile islamice, libertatea religioasă a nemusulmanilor în Imperiul Otoman era condiționată de plata unei taxe pe cap de locuitor, jizya, care afecta profund nivelul de trai al țăranilor în anii în care recoltele erau proaste. Legea recrutării devșirme impunea comunităților creștine să predea 20% dintre băieți pentru armatei otomane. Tinerii urmau să fie separați definitiv de familiile lor, convertiți la islam și antrenați să completeze efectivele regimentelor de elită otomane, printre care și cele ale corpului de ieniceri.
Imperiul Otoman fusese într-o anumită perioadă istorică una dintre cele mai importante puteri militare din Europa. Apogeul puterii sale militarea a fost atins în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, când amenința securitatea întregului continent european și nu numai. Armatele otomane au cucerit toată peninsula Balcanică și Grecia și au amenințat Austria, asediind Viena în două rânduri (în 1529 și 1683). În această perioadă, marina otomană a stăpânit Marea Mediterană. Otomanii au decăzut treptat, fiind depășiți din punct de vedere militar și economic de alte puteri europene. Rămânerea în urmă a otomanilor s-a datorat nereformării instituțiilor politice, a sistemului economic și a forțelor armate. Imperiul Otoman a pierdut treptat controlul asupra unor teritorii din Europa Răsăriteană în favoarea mai puternicelor Austria și Rusia. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman era cel mai slab stat din punct de vedere militar și economic dintre toate Marile Puteri. În ciuda acestui fapt, teritoriul otoman, în ciuda pierderilor neîncetate, rămăsese foarte întins și cu numeroase regiuni foarte importante din punct de vedere strategic: Peninsula Balcanică, Anatolia, teritoriile arabe de la Maroc până în Palestina. Teritoriile arabe erau considerate la Londra de o importanță strategică crucială, mai înainte chiar ca vastele zăcăminte de petrol să devină o resursă vitală industrială la începutul secolului al XX-lea. Importanța dată de britanici era legată de faptul că această regiune era puntea de legătură dintre Mediterana și posesiunile din India
Pentru guvernul otoman, (cunoscut în cercurile diplomatice ale timpului ca „Sublima/Înalta Poarta”, de la La Porte Sublime, termenul prin care francezii numeau poarta dinspre Bosfor de acces al delegațiilor străine în Palatul Topkapî), Grecia era o provincie centrală. Pierderea acestei regiuni nu putea fi tolerată, așa cum fusese acceptată pierderea Principatelor Române și Serbiei, care erau considerate provincii periferice. Teama guvernului otoman era aceea că secesiunea doar unei mici părți a Greciei – Peloponezul de exemplu – ar fi dus la intensificarea luptei de eliberare a altor regiuni ale imperiului locuite de greci, așa cum ar fi fost Grecia centrală, Macedonia, Tracia, Anatolia apuseană, insulele mici ale Mării Egee, Creta, Cipru, și chiar a capitalei imperiului, Constantinopol, ceea ce ar fi pus în primejdie existența imperiului. Nu în ultimul rând, grecii erau de o importanță foarte mare pentru imperiu, elenii având majoritatea vaselor comerciale și ocupând poziții dominante în comerț. La nivel personal, sultanul Mahmud al II-lea a considerat revolta grecilor drept o trădare monstruoasă a unei națiuni cucerite pe care Poarta o tratase foarte bine. Sultanul și-a vărsat furia asupra liderului spiritual al grecilor, Patriarhul Constantinopolului Grigorios al V-lea, pe care îl suspecta că îi sprijină pe rebeli. Patriarhul a fost arestat la ieșirea din catedrala patriarhală după celebrarea slujbei de Paști în aprilie 1821 și a fost spânzurat în costumul patriarhal de poarte Sfântul Petru a catedralei. După trei zile, corpul său a fost coborât din spânzurătoare și, după ce a fost târât pe străzi, a fost aruncat în Bosfor.