Orfeu (în greacă veche: Ὀρφεύς) a fost un muzician, poet și profet din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. Legendele despre Orfeu fac referire la abilitatea sa de a fermeca prin muzica sa toate creaturile vii, dar și pietrele, încercările sale de a-și învia soția, Euridice, coborând după ea în infern, și moartea sa. Arhetip al cântărețului inspirat, Orfeu este una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.Geoffrey Miles, Classical Mythology in English Literature: A Critical Anthology (Routledge, 1999), p. 54ff.
Pentru greci, Orfeu a fost fondatorul și profetul așa numitelor mistere orfice. El este considerat autorul „Imnurilor Orfice”, o colecție care a supraviețuit până în prezent.Pausanias, Descrierea Greciei, Corinth, 2.30.1 Unele surse datând din vremea grecilor antici susțin originile tracice ale sale.Fritz Graf and Sarah Iles Johnston, Ritual Texts for the Afterlife: Orpheus and the Bacchic Gold Tablets (Routledge, 2007), p. 167
Mitul left|thumb|170px|Despărțirea lui Orfeu de Euridice.Desen după relieful 1031 din Villa Albani, copie romană din sec. I e. n. după un relief attic consacrat divinităților din 420 î. Hr. Fiul regelui trac, originar din regiunea munților Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras și Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă măiestrie. Muzica lui fermeca orice ființă, chiar și stâncile erau clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare că Orfeu a fost de mare ajutor argonauților, la a căror expediție a participat, domolind marea furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii. Conform istoriografului Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbăvirea Diodor: Istorii 4, 43,1s.. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauți pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărțirea de ortacii lui Iason, cântărețul s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de scurtă durată. Există două versiuni ale morții nimfei, din cauza mușcăturii unui șarpe veninos. După Vergiliu, Euridice era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un șarpe. Ovidiu povestește că nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung și, nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în infern să o caute. El reuși, cântând, să înmărmurească întregul Tartar și să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Consimțământul de a o însoți pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiția de a nu se uita nicio clipă la ea. Orfeu nu reuși, frământat de temeri cum era, să respecte această condiție; când mai avea doar un pas de făcut pentru a ieși la lumina zilei, el își întoarse capul și își pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminților eroului, care a rămas îndelung timp (la Vergiliu șapte luni, la Ovidiu șapte zile) în preajma râului Styx, înduioșând cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.
Singur și îndurerat pentru tot restul vieții, Orfeu și-a găsit, până la urmă, pe meleagurile natale sfârșitul, fiind sfâșiat în bucăți de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate pe marea Egee până pe țărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghițit de un dragon, împietrit până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălță acolo un oracolPhilostrat în „Heroicos” și „Vita Apollonii”, Pausanias 9, 30,5.. Insula deveni în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ, fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ constelația cu același numePentru un rezumat al legendei Mitru 2007, p. 135-144..
Originile tracice ale mitului
Izvoarele legendei afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Însăși arta cântului provenea în accepția vechilor greci din Tracia. Arrian pomenește în istoria dedicată patriei sale, Bithynica din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare și născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă ținuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). Rădăcina indogermanică „per-/pir/per(k)” semnifică „stânca”, „piscul” sau "piatra", ceea ce denotă cultul tracic al unei divinități a munților, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca Imperiului Roman, sub forma de "Heros equitans", a unui războinic trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al munților din sud-vestul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influența elenă Sabazios. Acest zeu al luminii zămislește apoi cu Zeița Mamă pe sacerdotul cultului său, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu și cu Zamolxis, acesta din urmă fiind numit și „Orfeul nordic”.
Orfismul
Mitul este interpretat ca dovadă a existenței a unei religii arhaice în Grecia, poate de origine tracă, caracterizată de mistere și de credința în nemurirea sufletului. K. Meuli (1935) a descoperit în coborârea în Tartar chiar influența părăsirii trupului de către suflet în ritualurile șamanice de sorginte scitică. Cercetătorii datează răspândirea unei mișcări orfice în secolul al V-lea î.Hr. Deși Orfeu este văzut în mitologia elenă clasică, datorită originii sale apolinice, în opoziție cu adepții lui Dionysos, mitul său a influențat misterele dionisiace, în care zeul este dezmembrat, pentru a învia ulterior. Sectanții orfici l-au văzut de fapt pe Orfeu ca preot și inițiator al cultului lui Dionysos Zagreus și nu în postura de cântăreț. Orfismul a dat naștere multor opere lirice rǎmase anonime pentru a sugera propria vechime. Lui Herodot îi este cunoscutǎ însǎ originea mai nouă, presupus pitagoreicǎ și egipteanǎ, a scrierilor orficeHerodot: Istorii, Cartea II, par. 81.. Poetul Onomacrit, care a trăit în perioada lui Pisistratus (ca. 607 - 528 î.Hr.), este probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, chipurile anterioare operei lui Homer și teogoniei lui Hesiod, pe care le-a atribuit lui Orfeu și lui Musaios.
Cele mai importante surse scrise ale legendei Mitul lui Orfeu este transmis literar de către: Ibykos într-un fragment poetic, unde este pomenită participarea eroului la expediția argonauților (secolul al VI-lea î.Hr.), transmis în: Priscinian: Grammatici Latini II, p. 276, ed. Heinrich Kell, sau în fragmentul 306 în PMGPoetae Melici Graeci, ed. D. L. Page, Oxford 1962.. Simonide în fragmentul 62 din operele sale, unde Orfeu se află probabil pe mare cu argonauții, deoarece cântul său farmecă și peștii. Fragmentul 567 în PMGIbidem., ca. 500 î.Hr. Pindar în cea de-a patra sa „Odă pythică”, versurile 176-177, unde susține originea apolinică a lui Orfeu (462 î.Hr.). Eschil într-un fragment din piesa de teatru „Bassarai” („Vulpile”), care nu s-a păstrat în întregime (prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr.). Aici este descrisă pentru prima oară uciderea lui Orfeu de către menade și legătura lui cu orfismul tracic, prin menționarea munților Pnagaion drept ținut originar al acestuia. Euripide în „Alcesta”, versurile 357-362, unde sunt pomenite puterea cântului lui Orfeu asupra divinităților subpământene și calitățile profetice ale acestuia (a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr.). Orfeu este aici contrastat cu Admetos, care o pierde pe Alcesta, ceea ce a dus la presupunerea unei versiuni a legendei cu deznodământ fericitTeoria este ultima oară prezentată de Klodt 2004, p. 57 ss.. Această presupunere rămâne însă neîntemeiată, având în vedere că puterea lui Orfeu asupra lui Hades este pomenită în toate izvoarele așa-zisei versiuni alternative în contextul altor narațiuni, sub forma unei sintagme. Euripide laudă puterea lui Orfeu asupra elementelor din nou în „Ifigenia în Aulis”Euripide: Ifigenia în Aulis, versurile 1211-1214. și în „Bacantele”,Euripide: Bacantele, versurile 560 ss.. Ca argonaut eroul este pomenit în „Hypsipyle”Euripide: Hypsipyle t 78.. Euripide și/sau epigonii lui sunt deja influențați de rolul pe care-l joacă miticul cântăreț ca inițiator al orfismului, așa cum reiese și din „Rhesus”, o piesă atribuită marelui dramaturg, unde Orfeu este numit împreună cu discipolul său Musaios ca sacerdot. În acest rol, și nu în cel de cântăreț, el o poate influența pe Persefona, împiedicând coborârea în infern a sufletului său RhesusPseudo-Euripide: Rhesus, versurile 943 ss.. Aristofan se amuză pe seama orfismului în comedia Păsările (414 î.Hr.), parodiind geneza lumii dintr-un ou cosmicAristofan: Păsările versurile 693-703.. Platon își manifestă în Banchetul oarecum disprețul pentru Orfeu, care s-a lăsat stăpânit de pasiuniPlaton: Banchetul, 179d-e.. Ca inițiator de mistere, Orfeu este însă pomenit elogios în dialogul ProtagorasPlaton: Protagoras, 316d., unde puterea discursului filosofic asupra mulțimii este comparată cu persuasiunea muzicii. În Timaios Platon derivă numele lui Orfeu din culoarea „òrphninos”, care ar fi fost o combinație între negru, roșu și alb, culorile misterelor orficePlaton: Timaios, 67c și 68c.. Și în alte opere ale sale, Platon caracterizează orfismul în mod pozitivIon 533c, 536b, Cratilos 400b-402b, Republica 620a, 621a-b, Menon 81a-c, Philebos 66c-d. În Ion tonul este însă ambivalent, deoarece sunt luați în derâdere poeții ca urmași ai lui Orfeu și Musaios.. În Phaidon, Socrate face totuși apologia inițiatorilor de mistere în general, aceștia trebuind să aibă o ținută morală impecabilăPlaton: Phaidon, 69c.. În Timaios, Platon se orientează probabil după genealogiile zeilor din „Teogonia” orficăPlaton: Timaios, 40e, cf. Frede 2004, p. 240.. Phanocle: „Erotes e kaloi” (poezii homoerotice), fragmentul 1: „Orfeu se îndrăgostește de Calais și urmările”Ediția Neil Hopkinson: A Hellenistic Anthology, Cambridge 1988, rândurile 834-861.. Acest fragment, datat în secolul al III-lea î.Hr., pune bazele interpretării de mai târziu a lui Orfeu ca homosexual. Poezia este dedicată iubirii eroului pentru un alt argonaut, Calais, fiul lui Boreas. Femeile trace îl ucid în această versiune pe Orfeu, deoarece acesta le înstrăinase soții, lăudând pederastria. Capul îi este aruncat în mare și este purtat de valuri până pe țărmurile insulei Lesbos, unde este înmormântat. Tracele au fost pedepsite de bărbații lor prin stigmatizarea cu tatuaje. Dragostea lui Orfeu pentru Calais este probabil o invenție a lui Phanocle, deoarece motivul nu va mai apărea în prelucrările legendei. Apollonios Rhodios în „Argonautica”Apollonios Rhodios: Argonautica, cântul I, versurile 25-34, și cântul al IV-lea, versurile 905 ss.. Orfeu este pomenit în această operă din anul 240 î.Hr. ca primul dintre cei 54 argonauți, fiind luat de Iason în expediție pentru a acoperi ademenirea sirenelor prin cântul său. Papirusul Berolinensis 44 din Staatsbibliothek Berlin, secolul al II-lea î.Hr.. Orfeu este, conform acestei scrieri, fiul lui Oeagrus și al Calliopei și autorul unor imnuri de inspirație apolinică, redactate și îmbunătățite apoi de elevul său Musaios Ediția Diels/Kranz 1950, 1A 15a.. Diodorus Siculus în „Istorii”Diodorus Siculus: Istorii, I,23, I,96, III,65, IV,25 43,1 și 48,6-7 (secolul I î.Hr.).. Istoricul sicilian îl compară pe Orfeu cu Dionis, care, la rândul lui, a salvat o ființă dragă lui (Semele) din infernIbidem IV, 25,4..