Propășirea Imperiului Otoman

Propășirea Imperiului Otoman (1413 – 29 mai 1453) se referă la perioada cuprinsă între sfârșitul interregnului otoman și sfârșitul Imperiului Bizantin, marcată de cucerirea de către turci a Constantinopolului pe 29 mai 1453.

Această perioadă a fost urmată ce cea a creșterii Imperiului Otoman (29 mai 1453 – 11/12 septembrie 1683), o perioadă pe care unii istorici o numesc Pax Ottomana, una a unei relative stabilități sociale și economice în toate provinciile cucerite de turci.

Mahomed I și Balcanii

După ce Mahomed Celebi a ieșit victorios în 1413 în războiul civil cu frații săi, el s-a încoronat la Edirne (Adrianople) cu numele de Mahomed I. El și-a asumat sarcina restaurării fostei glorii a imperiului. Imperiul Otoman suferise foarte mult în timpul interregnului. Mongolii continuau să se dovedească foarte puternici în răsărit, chiar și după moartea lui Timur Lenk din 1405. Regatele creștine din Balcani se bucurau de independență și nu mai depindeau de otomani. Teritoriul otoman fusese devastat în timpul războiului, situația cea mai grea fiind în Anatolia.

Mahomed a mutat capitala de la Bursa la Adrianople. El a trebuit să facă față unei situații politice foarte delicate în Balcani. Vasalii sârbi, bulgari, valahi și bizantini erau practic independenți. Triburile albaneze erau în plin proces de unificare într-un singur stat, iar Bosnia și Moldova erau complet independente. Ungaria continua să aibă mari ambiții în Balcani, iar Republica Veneția deținea numeroase posesiuni pe țarmul Adriaticii. Până la moartea lui Baiazid I, controlul otoman asupra Balcanilor părea o certitudine, dar stăpânirea turcilor în regiune era pusă la îndoială în 1413.

Mahomed s-a bazat în principal pe diplomație și mai puțin pe forța militară pentru rezolvarea problemelor momentului. Deși el a condus raiduri militare în regiunile învecinate, prin intermediul cărora Albania a trecut aproape în totalitate sub control otoman, iar banul Tvrtko al II-lea Kotromanici (1404–1409, 1421–1445) împreună cu nobilii locali bonsniaci au fost obligați să accepte să devină vasalii otomanilor, Mahomed nu a declanșat decât un singur război cu puterile europene – un conflict fără urmări teritoriale cu Veneția.

Noul sultan a fost obligat să rezolve în principal problemele interne. Politica fratelui său, fostul sultan al Rumeliei, Musa Çelebi, sădise semințele revoltei în rândul claselor sărace balcanice. În 1416 a izbuncnit o revoltă populară a musulmanilor și creștinior din Dobrogea conduși de fostul confident al lui Musa, misticul și învățatul Șeyh Bedreddin. Rebeliunea s-a bucurat de sprijinul voievodului muntean Mircea cel Bătrân. Bedreddin predica unirea marilor religii ale vremii – islamul, creștinismul și iudaismul – într-o singură mare credință, îmbunătățirea situației sociale a țăranilor liberi și nomazilor pe seama birocrației otomane și a claselor înstărite. Mahomed a zdrobit revolta, iar liderul acesteia a pierit în timpul luptelor. Mircea a ocupat pentru o scurtă perioadă de timp, dar otomanii au recucerit regiunea în 1419. Mai mult, trupele lui Mahomed au cucerit și portul și cetatea Giurgiu. Valahia a fost obligată să accepte starea de vasalitate față de Imperiul Otoman.

Mahomed și-a petrecut cea mai mare parte a domniei reorganizând structurile statului, care fuseseră distruse în timpul interregnului. La moartea sa, pe tronul otoman s-a urcat unul dintre fii săi, Murad al II-lea.

Murad al II-lea și rebeliunile

Murad a fost obligat să-și petreacă primii ani de domnie luptând împotriva pretendenților la tron și pentru înăbușirea rebeliunilor, cea mai importantă fiind cea a sârbilor.

Constantinopol, 1423

Murad a făcut o scurtă vizită la Constantinopol în 1423, a asediat orașul câteva luni mai târziu și i-a forțat pe bizantini să plătească un tribut mai mare. În timpul asediului, controlul împăratului bizantin asupra orașelor-state grecești a fost puternic diminuat.

În 1423, Murad a declanșat primul război dintr-o mai lungă serie de conflicte cu Republica Veneția.

Salonic, 1430

Ca urmare a unei cereri venite din partea locuitorilor Salonicului, trupele venețiene au preluat controlul asupra orașului. Armata otomană a asediat orașul fără să aibă informații despre transferul autoritate care tocmai avusese loc. Mai mulți soldați venețieni au fost uciși în timpul luptelor, în ciuda relațiilor bune care existau în acel moment între otomani și venețieni. Republica Veneția a considerat că acest conflict este un motiv de război și declanșat conflictul cu Imperiului Otoman.

Murad a acționat rapid, asediind Constantinopolul și trimițând armatele și la Saolonic. Venețienii au primit întăriri pe mare, dar când otomanii au luat orașul cu asalt, militarii creștini au fugit în grabă cu corăbiile. După ce otomanii au început însă să jefuiască orașul, flotat venețiană a început să bombardeze Salonicul de pe mare. Încercarea de retragere a soldaților otomani a fost oprită de venețieni. După ce venețienii au primit întăriri, ei au reușit să cucerească orașul. Bătălia pentru Salonic a fost decisă de intervenția lui Murad, care a reușit să înfrângă o alianță a venețienilor, sârbilor și ungurilor. Papa Martin al V-lea a încurajat și alte statele creștine să trimită trupe în Balcani, dar doar Austria a mobilizat în acest scop un corp de oaste.

Războaiele din regiune au continuat cu atacul otomanilor împotriva Țării Românești, asupra cărei turcii își pierduseră înfluența în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân și a interregnului. Valahia devenise între timp vasal al Regatului Ungariei. Odată ce armata otomană a invadat Valahia, sârbii au început să atace Bulgaria și, concomitent, emiratul anatolian Karamanid a atacat din est Imperiul Otoman. Murad s-a văzut obligat să-și împartă forțele. Principala forță a trebuti să apere Sofia, iar restul a fost trimisă în Anatolia. Corpul de oaste turcă din Țara Românească a fost zdrobit de unguri și valahi, care după această victorie s-au îndreptat spre Bulgaria, unde sârbii și otomanii se înfruntau deja. Sârbii au fost înfrânți și s-au retras în grabă. Ungurii s-au retras în Valahia când și-au dat seama că nu au puterea să în lovească pe turci pe la spate. Murad a fortificat granițele cu Serbia și Ungaria, dar a renunțat să mai ocupe Valahia. În schimb, el și-a trimis forțele în Anatolia, unde i-a înfrânt pe karamanizi în 1428.

În 1430, o mare forță otomană a atacat prin surprindere Salonicul. Venețienii au semnat un tratat de pace cu turcii în 1432. Otomanii căpătau controlul asupra Salonicul și a teritoriului înconjurător. Războiul dintre sârbi și unguri, pe de-o parte, și otomani, pe de alta, a lâncezit până în 1441. Atunci, sârbilor și ungurilor li s-au alăturat Sfântul Imperiu Roman, Regatul Poloniei, Albania, emiratele Isfendiyarid și Karamanid (care au violat tratatele de pace) și au atacat Imperiul Otoman. Orașele Niš și Sofia au fost cucerite de creștini în 1443. După doar un an, imperiul a suferit o înfrângere de proporții în bătălia de la Jalowaz. Pe 12 iulie 1444, Murat a fost obligat să accepte în mod oficial dominația ungară în Valahia și cedarea provinciei Varna către aceiași maghiari, cedarea vulgariei apusene (inclusiv a Sofiei) în favoarea Serbiei. În plus, Murat a fost obligat să abdice în favoarea fiului său minor, Mahomed al II-lea. În toamna aceluiași an, creștinii au violat tratatul de pace și au repornit războiul.

Varna, 1444

Pe 11 noiembrie 1444, Murat a reușit să înfrângă oștile creștine – polono maghiare comandate de Valdislav al III-lea și de Iancu de Hunedoara – în bătălia de la Varna.

Murad a fost reurcat pe tron cu ajutorul ienicerilor în 1446. Un nou tratat de pace a fost semnat în 1448, imperiul recâștigând controlul asupra Bulgariei și Valahiei și a unei părția a Albaniei. După ce, în sfârșit, situația din Balcani a fost stabilizată, Murad și-a îndreptat atenția împotriva fiului lui Timur Lenk, Shah Rokh, și a emiratelor ostile din Anatolia.

Kosovo, 1448

Iancu de Hunedoara a socotit că în 1448 sosise momentul potrivit pentru declanșarea unui atac împotriva Imperiului Otoman. După înfrângerea de la Varna (1444), el a recrutat o nouă armată ca sa lupte cu turcii. El și-a bazat strategia pe o presupusă revoltă a popoarelor balcanice și pe atacul surpriză. El a presupus de asemenea că va fi capabil să distrugă principalele forțe otomane într-o singură bătălie. Iancu a acționat foarte riscan, fără să își asigure spatele oștilor.

Murad a murit în iarna 1450-1451 la Edirne. Decesul a putut fi grăbit de rănile căpătate în luptele cu albanezii lui Skanderbeg.

Mulți s-au îndoit că tânărul Mahomed al II-lea mai putea să ocupe (din nou) tronul otoman, după moartea lui Murad.

Mahomed al II-lea

Mahomed al II-lea a revenit pe tronul otoman după moartea tatălui său în 1451. După cucerirea și anxarea emiratului Karmanid (mai – iuni 1451) și reînnoirea tratatelor de pace cu Veneția (septembrie 1451) șI Ungaria (noiembrie același an), Mahomed s-a dovedit un lider priceput pe câmpurile de luptă și la masa tratativelor. Nobilimea otomană, care l-a privit cu neîncredere la început, l-a acceptat cu entuziasm după aceste succese.

Mahomed al II-lea și făcut din cucerirea Constantinopolului prima prioritate, reușită care din punctul lui de vedere i-ar fi întărit puterea în fața vârfurilor armatei și admnistrației, care îi provocaseră nenumărate probleme în timpul primei sale domnii. Cucerirea Constantinopolului i-ar fi adus și alte beneficii. Atâta vreme cât Constantinopolul era stăpânit de creștini, inamicii sultanului ar fi putut folosi orașul ca o bază pentru atacarea imperiului și ar fi oferit liderilor occidentali un pretex pentru continuarea eforturilor militare antiotomane. În plus, locația orașului îi asigura controlul asupra comerțului pe mare și pe uscat dintre estul Mediteranei și Asia Centrală. Cucerirea Constantinopolului le-ar fi adus otomanilor uriașe bogății. Nu în ultimul rând, Constantinopolul era potrivit pentru rolul de capitală imperială, iar cucerirea sa i-ar fi adus o glorie nepieritorare sultanului, l-ar fi transformat pe acesta într-un erou pentru musulmani, dar și pentru creștini, și l-ar fi transformat într-un conducător foarte puternic.

Mahomed a petrecut doi ani cu pregătirile pentru cucerirea capitalei bizantine. El a ordonat construirea unei flote, cu care să împiedice venirea ajutoarelor creștine pe mare. Cu ajutorul unui armurier maghiar, Orban, a construit un arsenal puternic de tunuri de mare calibru. Mai apoi, a construit o cetate puternică, Rumelihisarı, pe malul european al Bosforului, pentru ca să împiedice orice ajutor creștin care ar fi venit pe Marea Neagră. Pregătirile au fost desăvârșite prin concentrarea în Tracia a tuturor forțelor terestre disponibile. Ca să împiedice intevenția venețienilor în războiul cu bizantinii, Mahomed a semnat un tratat comercial cu Republica Veneția. Restul vest-europenilor erau în acele momente mult prea absorbiți de conflicte militare și politice pentru ca să fie interesați să intervină în favoarea bizantinilor. Constantinopol, 1453

The Conquest of Constantinople on 29 May 1453 by Mehmed The Conqueror ( Fatih Sultan Mehmed Khan Ghazi )Fatih Sultan Mehmed’s Land Transport of The Ottoman Navy from Galata into Golden Horn by Fausto Zonaro (1854-1929). Mehmet II conquering Constantinople.<small>Entry of Mehmed II into Constantinople by Jean-Joseph Benjamin-Constant (1845-1902)</small>.<small>The Conquest of Constantinople byFausto Zonaro (1854-1929).