Hălăucești (în trecut Halas, în ) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Iași, Moldova, România. La începutul secolului al XX-lea, partea nordică a satului, numită Luncași, a devenit sat separat în aceeași comună din cadrul județului Roman.
Etimologie În 1838, în cartea acestuia A moldvai magyar telepekről („Despre coloniile maghiare din Moldova”), a explicat că înainte deținuse numele Halas („cu pește”), ce face referire la așezarea lângă iazurile formate de râul Siret. , A moldvai magyar telepekről, Buda, 1838, p. 45, „Hălăucești”, în Moldvai Magyarság, Új sorozat, 16. évfolyam, 3. szám, martie 2006, p. 15Rădăcini..., Perca, 2012, p. 355 în cartea Keleti utazása a' magyarok' őshelyeinek kinyomozása végett 1844 és 1845 (1851) a menționat pe lângă Halauchest o denumire alternativă, Halas, ce fusese folosită în trecut înaintea denumirii actuale. , Keleti utazása a' magyarok' őshelyeinek kinyomozása végett, Pesten, 1851, p. 178
, citându-l pe Iorgu Iordan, a explicat numele de la maghiarul halas, aflat în legătură cu halastó, cu semnificația de iaz. Pe de altă parte, Dicționarul explicativ al limbii române derivă cuvântul „halău” tot din maghiarul haló, termen care se referă la o plasă de pescuit, întrucât în valea Siretului există multe iazuri iar pescuitul se realizează cu ajutorul halăului., „Hălăucești”, în Moldvai Magyarság, Új sorozat, 16. évfolyam, 2. szám, februarie 2006, p. 13
Istoric Gheorghe I. Năstase, referindu-se la cele 6 sate în totalitate maghiare găsite de Marco Bandini la 1646 în zona Romanului: Tămășeni (în , menționat de Bandini ca Thomasest), Adjudeni (, ), Răchiteni (), Săbăoani (), Leucușăni (, contopit cu Săbăoani), Tețcani (), a menționat că acesta reprezenta la acea vreme nucleul maghiar al Ținutului Romanului. Însă, nucleul s-a mărit considerabil pe ambele maluri ale luncii Siretului în secolele al XVIII-lea și al XlX-lea cu satele: Cozmești, Mogoșești, Luncași, Hălăucești, Mircești, Ursărești, Traian și Sturza. În aceeași perioadă au apărut și satele maghiare din bazinul inferior al râului Moldova, precum: Corhana, Pildești, Gherăiești, Iugani, Barticești, Muncelu de Sus, Tupilați, David, Talpa, Breaza, Văleni și Bârgăoani.Gheorghe I. Năstase (Conferențiar de Antropogeografie la Universitatea din Iași), „Ungurii din Moldova la 1646 după «Codex Bandinus»”, în Arhivele Basarabiei, an VI, nr. IV, Tipografia „Tiparul Moldovenesc”, Chișinău, 1934, pp. 410-411Rădăcini..., Perca, 2012, pp. 324-325
Atestarea documentară stanga|miniatura|Arbore genealogic ce pleacă de la Șandru și Marta Prima atestare documentară provine din 24 aprilie 1520, când domnul Moldovei, Ștefăniță, a întărit ocinele și dedinele făcute nepoților lui Cosma Șandorovici și lui Iucoș vistierul. Printre satele rămase de la Cosma Șandorovici se afla și Hălăucești. Bunicul acestuia, Șandru, era membru al sfatului domnesc al lui Alexandru cel Bun în perioada 1408–1422 și era căsătorit cu Marta, în perioada când au fost făcute primele privilegii de sate. Potrivit lui , după numele de Șandru și Marta se poate presupune că Hălăuceștiul a fost întemeiat de o persoană venită din Regatul Ungariei, care putea fi tatăl sau bunicul lui Șandru.
Înainte de secolul al XVII-lea nu se afla între localitățile mai însemnate cu populație catolică, deoarece nu a fost menționată de Marco Bandini. De asemenea, nu a fost menționată în alte documente ale bisericii catolice în secolul al XVII-lea, cu toate că localitatea în sine exista și a fost menționată de cronicarul Ion Neculce, când în 1685, primul an al domniei lui Constantin Cantemir, polonezii și tătarii au asediat mai multe conace boierești, printre care și cel de la Hălăucești.A. Procopovici, „Cronica lui Ion Neculce”, Vol. I, în N. Cartojan, Colecția Clasicilor Români, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1932, p. 121
Conform tradiției locale, vatra veche a satului era aflată în lunca Siretului, în zona numită Cânepista, de unde au plecat din calea inundațiilor pe un deal ferit cu o pădure seculară de stejar, unde se află și acum.
De-a lungul timpului moșierii s-au schimbat des, prin contracte de vânzare, mai mulți dintre ei fiind boieri mari din cercurile apropiate ale domnitorului. În jurul anului 1756 satul a aparținut paharnicului Constantin Strudza, fiind menționat într-o învoială cu episcopul din Roman, Ioanichie, pentru construirea unui pod peste râul Siret. Este o probabilitate ca Sturdza să fi colonizat populația în punctul cunoscut astăzi, deoarece forța de muncă maghiară era căutată și apreciată în Moldova. Populația colonizată, care a devenit majoritară, a fost de origine etnică secuiască, lucru care s-a manifestat prin menținerea legăturilor populației cu Secuimea până în secolul al XIX-lea și a folosirii limbii maghiare până târziu.
La sfârșitul secolului al XIX-lea moșia a aparținut familiei Balș, unde își avea și conacul.
Biserica și parohia romano-catolică Primul grup mare de catolici a fost așezat în anul 1757, reușind să construiască și o biserică după doi ani. Numărul catolicilor a crescut foarte repede, în anul 1762 Di Giovanni a menționat 30 de familii (233 de persoane) și cu un an mai târziu, în 1763, Giuseppe Cambiola în satul „Eleuceste” a găsit 60 de familii. Ultimul a menționat că în ultimii patru ani catolicii nou-veniți au construit două biserici noi în două sate tot noi, lucru fără precedent, în Hălăucești și o alta în Talpa.
Prima biserică catolică datată a fost construită din lemn în 1769 și cu hramul „Nașterea Sfintei Fecioare Maria”. A fost înlocuită în anul 1872 cu o biserică din piatră, care cu timpul s-a dovedit a fi de dimensiuni mici iar între 1929–1940 au construită o biserică de proporții monumentale cu trei nave, 8 pilaștri masivi în stil neoroman și neogotic, precum și două turnuri de câte 40 metri înălțime., „Hălăucești (III)”, în Moldvai Magyarság, Új sorozat, 16. évfolyam, 4. szám, aprilie 2006, p. 17
În 1766–1767, potrivit lui Péter Zöld, parohia Săbăoani () era deservită de un singur misionar și avea filialele (Gherăești), (neidentificat în Călători străini,Călători străini despre Țările Române, Volumul IX, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Editura Academiei Române, București, 1997, p. 511 după un alt autor este Tețcani/Rădăcini..., Perca, 2012, p. 137) (Hălăucești), (sat dispărut, lângă Tupilați ori satul Cocoșul ce a existat Ia nord de Văleni) (probabil Roșiori), (Bălușești sau sat înglobat în Tupilați), (Urbești, probabil Ursărești sau Iugani) și încă trei sate ale căror nume nu și le amintea.
În anul 1779 călătorul german Franz Josef Sulzer a străbătut Moldova și a realizat un raport, unde a făcut cunoscută și situația maghiarilor din principat: 6000 familii și 25–30 000 de persoane, în care a specificat separat că sunt incluși în statistică și locuitorii din Horlești și Hălăucești. miniatura|stanga|Hălăucești la sfârșitul secolului al XVIII-lea (între 1788 și 1790) în prima ridicare topografică iozefină. Satul este amplasat la marginea pădurii, spre lunca Siretului. Hălăucești a fost filiala parohiei Săbăoani până în 1780, an în care a fost înființată parohia separată Hălăucești. Preoții proveneau dintre cei trimiși de Congregatio de Propaganda Fide, fiind străini, în cea mai mare parte italieni și în majoritate nevorbitori de limbă maghiară. Între 1780 și 1911, adică în 131 de ani, au activat 37 de preoți, care potrivit lui au deservit interesele Romei, prin românizarea populației maghiare din Moldova și respectiv, câștigarea Principatului Moldovei pentru misiune. Între cei 37, doar despre Iosif Kónya (1826–1829) se știe a fi fost de origine maghiară, iar judecând pe baza numelui, posibil și misionarul Vicențiu Fedeli (1822–1826). Cu excepția notabilă a acestora, parohia nu a mai deținut preoți maghiari iar cererile acestora nu au fost luate în seamă. Abia începând din secolul al XX-lea au apărut preoți locali de origine ceangăiască, dar care au primit o educație naționalistă românească și au interzis vorbirea limbii maghiare.
În timpul Războiului Ruso-Austro-Turc (1787–1792), trupele austriece ce au ocupat ținuturile moldovenești Suceava, Neamț, Roman, Bacău și Putna au întocmit o hartă cu o descriere unde este menționat „Cheleuscheschtz” cu 68 de case, 65 de capi de familie, ca sat însemnat unde au fost găsiți 15 cai și 110 boi.
În perioada 1800–1801, prefectul Vicențiu Gatt a prezentat 9 parohii, printre care una era „Allaoceste” cu 463 familii și 1499 de persoane.
În 14 mai 1807, , consulul austriac la Iași, într-un raport despre situația supușilor maghiari adresat superiorilor săi din Viena, a enumerat următoarele sate moldovenești ca având parohii romano-catolice funcționale: (Faraoani), (Cleja), (Grozești), (Valea Seacă), (Luizi-Călugăra), (Tămășeni), , (Hălăucești), (Săbăoani) și (Huși), un număr de 4182 de familii romano-catolice și un total de 21 307 de oameni care locuiau în așezările enumerate. Church ..., Pozsony, 2002, p. 100 Din total, 460 familii și 2367 locuitori proveneau din Hălăucești, concluzionând că după acest număr era una dintre cele mai importante așezări catolice maghiare din Moldova.
În 1838, în cartea acestuia A moldvai magyar telepekről a menționat în sat 400 de credincioși.
După în cartea Keleti utazása a' magyarok' őshelyeinek kinyomozása végett 1844 és 1845 (1851), biserica avea hramul „Nașterea Sfintei Fecioare” și era sediu de parohie, care cuprindea 25 de biserici filiale și un număr de 1300 de catolici. Locuitorii erau ceangăi și secui care nu mai vorbeau la acel moment limba maghiară. Iosif Martinotti, vice-prefectul de Iași, l-a menționat în 1779 sub formă italienizată „Alautscheschty”.
Antonio De Stefano, episcop al Moldovei, în Schematizmus S. Missionis Romano-Catholicae in Principatu Moldaviae (1851) a enumerat 22 de parohii și 186 de filiale cu 208 așezări, unde în 16 sate încă se vorbea, cânta și ruga în maghiară: (Adjudeni), (Bacău), , Butea, (Luizi-Călugăra), (Cleja), (Faraoani), Focșani, (Grozești), (Hălăucești), (Prăjești), (Săbăoani), (Pustiana), (Târgu Trotuș), (Valea Seacă) și . Church ..., Pozsony, 2002, p. 102 În cazul parohiei Hălăucești, limbile uzuale erau menționate pe lângă maghiară, și română și germană. Avea în componență 12 filiale și numărul total de 3107 catolici.
În 1857, Ferenc Kovács a menționat satul cu 1317 locuitori catolici și ca prima parohie a circumscripției Siret, parohie veche și cu biserică de piatră construită în 1842. Matricolele bisericii puteau fi urmărite până în anul 1780. Autorul a înșirat și filialele deținute de Hălăucești: Zăpodia (Nisiporești) cu biserica catolică și cu 390 locuitori catolici, Barticești cu 460, Mircești cu 137, Cosmești cu 71, Mogoșești cu 96 și Muncelu cu 63 de locuitori catolici. Astfel parohia deservea 2554 de locuitori, unde aproximativ jumătate dintre ei locuiau în satele vecine amestecate și în parte catolice.
În Schematismul din anul 1875 parohia Hălăucești avea doar 5 filiale și 2684 de persoane, iar limba uzuală româna. miniatura|stanga|